Jurnalul sârbului

Publicat în Bucuresti, Life, media, Muzica, Uncategorized

Publicat de: Adrian | martie 15, 2018

(Deloc) Preacucernicul tontoroi pe mormântul unui ateu

Consider absolut puerile comentariile legate de moartea savantului ateu Stephen Hawking. Ateismul a fost alegerea lui, așa cum credința este opțiunea noastră. A mea! Consider că nu-și au rostul aerele de superioritate ale unora care, între noi fie vorba, nu sunt capabili nici măcar să îi scrie numele corect, darămite să îi poată combate vreunul din argumente cu mijloacele rațiunii. Ateismul a fost pariul lui, așa cum credința este pariul nostru. Dacă a pierdut acel pariu, atunci ar trebui să fiți triști, în loc să triumfați. Dar stați puțin… cine sunteți voi ca să puteți decide dacă a pierdut sau nu?!…

A, și dacă încă nu v-am enervat complet, țineți-vă bine, pentru că mai am una de zis: consider că Stephen Hawking a făcut pentru creștinătate mai mult decât zeci de predicatori care astăzi îl arată cu degetul. Pentru că, prin argumentele lui, ne-a determinat să ieșim din zona noastră de confort, să gândim, să contra-argumentăm sau, atunci când nu am mai putut găsi vreun argument valid, să tăcem, pur și simplu, alegând să credem, să nădăjduim în Dumnezeu, chiar „împotriva oricărei nădejdi”.

Cu tot respectul, dacă un profesor ateu v-a făcut să vă îndepărtați de Dumnezeu, înseamnă că nu ați înțeles absolut nimic din creștinism, din jertfa Lui Hristos pentru umanitate. Dacă vă aflați în această situație, ar trebui să-i fiți recunoscători lui Hawking, pentru că nu a făcut decât să dea la o parte „spoiala” pe care unii, pe nedrept, o numesc „credință”…

29216833_10159975834295316_327258082545500160_n

Publicat în Eveniment, Life, media

Publicat de: Adrian | mai 16, 2017

Apariție editorială

Dragi prieteni, vă semnalez apariția unei noi cărți, care cuprinde o parte dintre eforturile mele de a înțelege conduita suicidară.

Îi mulțumesc prof. univ. Doru Buzducea pentru sprijinul acordat și, nu în ultimul rând, pentru frumoasa și cuprinzătoarea descriere pe care o face cărții „Conduita deliberat-autoagresivă. Abordări teoretice”, care vă este dedicată:

„Consider demersul profesorului Adrian Sarbu ca fiind matur din punct de vedere stiintific, complex ca abordare teoretica si metodologica, consistent in privinta perspectivelor teoretice analizate, de apreciat sub aspect stilistic si demn de apreciat de catre comunitatea academica precum si de catre actorii institutionali cu responsabilitati in dezvoltarea unor politici si servicii de preventie si suport destinate persoanelor care apeleaza la tentative de suicid.
De altfel, maturitatea stiintifica precum si experienta profesionala a autorului in domeniul in care si-a desfasurat cercetarea se poate observa din modalitatea comprehensiva de abordare atat a partii teoretice cat si a partii aplicative, intreg demersul fiind o reusita academica.
Intalnim o abundenta justificativa, cu referiri atat la teoriile clasice – in care de departe domina analizele durkheimiene – cat si la cele moderne, ceea ce ne confera o nota de siguranta conceptuala, normativa. In acelasi timp, originalitatea lucrarii reiese nu doar din cercetarea complexa realizata, cu note si particularitati de dificultate maxima tinand cont de subiectul abordat, ci si din stilul matur de problematizare si de punere in pagina a propriilor idei.
Cercetarea aplicativa reprezinta un varf stiintific al eforturilor anterioare ale autorului, reusind de aceasta data sa duca la nivel de reprezentativitate nationala munca de cercetare, rezultate de configureaza atat o harta cat si un profil al celor care apeleaza la tentativele de suicid sau al celor care deja au dus pana la capat conduita deliberat-autoagresiva in Romania post-comunista”.

Cartea poate fi cumpărată de la Librăria Tritonic, aflată în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială din Str. Schitu Măgureanu, sau poate fi comandată direct de pe site-ul Editurii Tritonic.

Publicat în Uncategorized

Publicat de: Adrian | decembrie 24, 2016

Gânduri de Crăciun

Pentru mine, Crăciunul este nu doar un etern prilej de bucurie, ci și de uimire și paradoxuri. Da, mâncarea de sezon – sarmalele, cozonacii, alături de alte bunătăți ne bucură inima; dar, ulterior, bucuria ne este estompată de cântarul care parcă o ia razna… Bucuria de a fi alături de cei dragi, deși prezentă, nu este întotdeauna deplină; foarte adesea, până la a ne întâlni cu ei suntem extrem de obosiți după eforturile susținute pe care le-am depus în această perioadă – curățenie, mâncare, goana după cadoul perfect sau, măcar, adecvat bugetului… Nu mai pun la socoteală faptul că, poate, persoane dragi lipsesc de la această sărbătoare – unele vremelnic, altele până la Învierea de apoi. Astfel de lucruri ne umbresc bucuria!

Pe de altă parte însă, colindele, casele și orașele împodobite (cu mai mult sau mai puțin gust, după posibilitățile și cultura fiecăruia), participarea la serviciile religioase ne îndreaptă gândurile către un alt paradox: Creatorul a decis să devină creatură, Cel care dă viață a hotărât să se întrupeze, primind, la rândul Său, suflarea de viață din mâna Tatălui Atotputernic. Dacă noi, cei mulți, nu ne-am putut alege țara și, mai ales, familia în care ne-am născut, El a avut această posibilitate, iar lucrul care mă surprinde mereu și mereu este acela că nu a ales strălucirea, maiestatea și noblețea imperială sau, măcar, regală, ci simplitatea, modestia și sărăcia din familia unui simplu tâmplar. În timp, tocmai prin această alegere avea să ne demonstreze că noblețea și maiestatea nu se capătă prin naștere, ci prin prezența Divinului în mijlocul nostru.

Dincolo de orice altceva însă, Crăciunul este, pentru mine, o reamintire a faptului că Hristos, Sărbătoritul la care ne gândim prea puțin în această perioadă, alege să se nască în inima oricăruia dintre noi, indiferent de cât de puțin vrednici am fi pentru a-L găzdui, fără să țină cont de statutul nostru ori de negura din noi. Nu contează cine suntem noi, ci doar Cine este EL: Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a creat Universul din nimic și care, tocmai de aceea, poate plăsmui CEVA din nimicul oricărei existențe. Acesta este, pentru mine, miracolul Crăciunului: faptul că El, vorba lui Arghezi, „din bube, mucigaiuri și noroi iscat-a frumuseți și lucruri noi” și, mai presus de toate, faptul că nașterea Lui în Betleem a însemnat și începutul unei noi posibilități, care ne vizează în mod direct și personal – nașterea Lui, prin credință, în inima fiecăruia din noi. Iar asta echivalează, de fapt, cu nașterea speranței, până-ntr-acolo încât putem nădăjdui, vorba Apostolului, „împotriva oricărei nădejdi”. Sau, cum tot Pavel le scria creștinilor din Colose, „Hristos în voi, nădejdea slavei”.

Iată de ce vă pot ura, plin de recunoștință, Crăciun fericit, dragii mei prieteni!

Publicat în Uncategorized

Publicat de: Adrian | iulie 13, 2016

Revolta deținuților

Revolta din pușcării mi se pare tragi-comică.

Un Gigel violează, ucide, tâlhărește, motiv pentru care trebuie să își ispășească PEDEAPSA într-o închisoare. De multe ori, pentru o perioadă prea mică în comparație cu ceea ce au făcut. Ținând cont de faptul că jumătate dintre români au încă, mă scuzați, WC-ul în fundul curții, adicătelea o groapă în care își fac nevoile în bâzâitul vesel al muștelor, și că mulți dintre cei care afirmă că tâlhăresc „de foame”, cred că nu este deloc exagerat să spunem că, în MULTE cazuri, în pușcării beneficiază de condiții semnificativ mai bune decât cele în care trăiesc în viața civilă.

Buuuuun, lăsând la o parte norma de hrană, care trebuie să îndeplinească o serie de condiții FOARTE BINE reglementate, lăsând la o parte și faptul că au televizor, sală de sport, bibliotecă șamd, propun să ne imaginăm, pentru o clipă, cam care sunt condițiile în care trăiesc victimele tâlharilor, violatorilor, ale celor care au comis o tentativă de omor. Da, știu, ei tot cu WC-ul în fundul curții, tot cu bucata de pâine și cana de apă, pentru că nimeni nu stă să se preocupe dacă au necesarul caloric zilnic.

Hai să lăsăm și acest exemplu, dacă vreți, și să vorbim despre cetățenii ONEȘTI, care și-au plătit o viață întreagă impozitele și taxele, care și-au făcut datoria față de societate, respectându-i legile și normele, indiferent de cât de greu le-a fost. O parte dintre ei au ajuns să fie nevoiți, din motive obiective, să își ducă restul zilelor în vreun cămin-spital sau centru rezidențial. Personalul angajat acolo trebuie să le asigure trei mese pe zi, cu tot necesarul caloric, cu aproximativ 15 lei (da, ați citit bine!) PE ZI. Adică, altfel spus, o masă „cu de toate” ar trebui asigurată cu doar 5 lei. Pentru acești indivizi, permanent, spunem că nu sunt bani și că trebuie să înțeleagă.

Dar ni se pare absolut normal și logic să ne ocupăm acum de condițiile din închisori…

Sigur, dincolo de orice crimă înfăptuită, chiar și celui mai odios dintre criminali trebuie să i se asigure condiții decente, în virtutea faptului că și ei sunt oameni.

DAR, cu tot respectul, lucrul acesta trebuie făcut DUPĂ (sau măcar ÎN ACELAȘI TIMP) ce le-am asigurat condiții celorlalte categorii de cetățeni. Pentru că, ne place sau nu, închisoarea reprezintă ȘI o măsură punitivă, o PEDEAPSĂ.

Ori, dacă închisorile încep să semene cu pensiunile sau hotelurile, cred că avem o problemă!

A, era să uit… Poate mă lămurește și pe mine cineva de ce nu muncesc TOȚI deținuții, ci doar cei care VOR, în contul sumelor care sunt cheltuite de societate pentru ei… Și de ce ni se pare normal ca, acelora dintre ei care (totuși) muncesc, să li se scadă din pedeapsă, în loc să considerăm că acest lucru este absolut normal, pentru că în schimbul muncii lor primesc hrană și adăpost…

La fel, poate mă lămurește și pe mine cineva de ce nu achiziționează Ministerul de Justiție sau de Interne brățările acelea care să le permită celor cu infracțiuni ușoare să își efectueze pedeapsa la domiciliu…

Sau de ce nu își plătesc deținuții, ca pedeapsă, costurile pentru acele brățări… Este trist că am ajuns, ca nație, să ne preocupe mai mult condițiile deținuților decât cele ale copiilor sau bătrânilor din centre…

Publicat în Bucuresti, de rasu-plansu', Life, media

Publicat de: Adrian | martie 23, 2016

Gânduri…

Când vom înțelege că românii cinstiți, muncitori, hotărâți, care au ales să emigreze au făcut lucrul acesta în ciuda jalei din sufletele lor, vom face primul pas spre vindecarea noastră ca nație. Nu e ușor să alegi să-ți tai rădăcinile cu propriile tale mâini, iar dacă totuși ai făcut-o, înseamnă că, pur și simplu, nu mai ai capacitatea de a întrezări un viitor bun aici… Mi-am amintit de scrisoarea de mai jos atunci când am recitit o știre despre „Ministrul delegat pentru relațiile cu românii de pretutindeni”. Sunt atât de mulți compatrioți ai noștri în Diaspora, încât ei pot alcătui fără probleme o altă țară… și este nevoie de un astfel de portofoliu ministerial…

Vă invit să citiți „Scrisoarea poliţistului focşănean, către fiul său, care a revoltat toată ţara: „Du-te, fiul meu, departe…”„

Publicat în Uncategorized

Publicat de: Adrian | ianuarie 9, 2015

Scuze, dar (nici) eu nu sunt Charlie!

Scuze, dar (nici) eu nu sunt Charlie! Deplang crima abominabila si sustin vanarea neobosita a teroristilor, cu (si prin) toate mijloacele legale, insa consider o adevarata idiotentie toata aceasta campanie mediatica sub genericul „Eu sunt Charlie”.

Consider ca multi dintre cei care au adoptat acest logo si care, in acelasi timp, se declara si crestini sunt fie suficient de superficiali incat sa nu intre in detalii, fie in criza identitara.

Imi recunosc incapacitatea de a intelege cum un crestin se poate declara „Charlie”, acel Charlie care a publicat fara rusine caricaturi precum cea in care Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfand sunt prezentati intr-o scena de sex in grup, si in acelasi timp „crestinul” cu pricina sa se inchine Dumnezeului Triunic, sa se impartaseasca, sa-L celebreze pe Hristos Cel rastignit si pentru el… Da, a fost rastignit si pentru Charlie, si exista speranta si pentru „Charlie”, dupa cum a existat si pentru Pavel, prigonitorul crestinilor… Asta nu inseamna insa ca vreun crestin intreg la minte s-ar putea mandri cu faptele lui Pavel, cel de dinaintea convertirii sale, ci mai degraba ar fi dornic sa se identifice cu Pavel, Apostolul Neamurilor!…

Crestinismul nu trebuie confundat cu cretinismul, vorba regretatului Steinhardt, dupa cum libertatea cuvantului si libertatea presei nu trebuie confundate cu mitocania si prostul gust. Sa nu confundam toleranta crestinilor fata de toate marlaniile fituicii Charlie Hebdo cu acceptarea sau, mai rau, cu a merge pana acolo incat sa ajungem a ne identifica cu Charlie!

Lupta impotriva terorismului si protestul legitim impotriva crimei organizate, ba chiar si deplangerea cumplitului act de cruzime nu inseamna lipsa de ratiune si de obiectivitate.

Jurnalismul presupune, in primul rand, relatarea faptelor cu obiectivitate. Ori, iertata-mi fie parerea, asta nu inseamna in nici un caz ridiculizarea pana dincolo de limitele grotescului a valorilor celorlalti. Oricine ar fi „ceilalti”!

Publicat în de rasu-plansu', Eveniment, Life, media

Publicat de: Adrian | septembrie 11, 2014

Proiectul de lege privind amnistierea sau gratierea infractorilor – solutie sau sfidare?

Nu cred ca exista o idiotenie mai mare decat propunerile sau proiectele de lege privind amnistierea sau gratierea. Respectivii INFRACTORI dovediti au ajuns acolo pentru ceea ce au facut.

Scopul detentiei este, pe de o parte, unul de reeducare si, pe de alta parte, unul preventiv.

Altfel spus, individul care a furat, care a luat mita, care s-a facut vinovat de inselaciune, frauda, violuri, talharii, crime, trebuie sa inteleaga in inchisoare ca nu este ok ceea ce a facut si, in acelasi timp, trebuie sa plateasca pentru ceea ce a facut. Acesta este motivul pentru care inchisoarea ar trebui sa revina la modelul punitiv sau penitenciar de alta data, in loc sa „evolueze” la formele moderne care seamana mai degraba a pension si loc de relaxare.

Apoi, individul trebuie sa munceasca acolo pentru a se intretine, pentru ca este absolut ANORMAL ca societatea, fata de care este culpabil, sa plateasca pentru traiul lui la pension, cu aer conditionat, papa bun, TV color etc. Sa munceasca suficient pentru a plati pentru acele conditii si pentru a returna societatii prejudiciile comise. In privinta laturii preventive, rolul inchisorii ar trebui sa fie si acela de a-i convinge pe alti indivizi cu mentalitate infractionala, dar care nu au apucat INCA sa isi puna in practica ideile, sa ezite sau chiar sa renunte la acestea.

Ori, in conditiile in care un individ care a dat „tunuri” de milioane, care a luat spagi consistente, care a comis acte sau fapte condamnate de lege, dar care apoi este amnistiat sau gratiat pentru simplul motiv ca pedeapsa lui este oricum „PREA MICA” (chiar asa, a cui o fi vina pentru ca pedepsele lor sunt „mici” sau „prea mici”? Si de ce nu se dau pedepse mai aspre?) si ca „inchisorile sunt oricum supraaglomerate”, nu reprezinta decat o incurajare pentru viitorii infractori („bă, oricum scapi lejer, uita-te la Nastase si la alti barosani…”) si, in ultima instanta, o sfidare pentru noi toti, restul umanitatii, cei care aleg sa munceasca cinstit, sa nu alunece in derapaje infractionale si, mai mult, sa plateasca pentru a le asigura conditii foarte bune infractorilor.

Sunt profund scarbit de acest tip de argumente cretine si de acest tip de mentalitate mafiota! Rusine, domnilor! Pardon… ca sa ma intelegeti, reformulez: „Sa va fie rusine, bă!” Daca stiti ce e aia rusinea…

PS Cititi aici, si minunati-va! Sau, mai degraba, ingroziti-va de seninatatea cu care sunt promovate astfel de variante iresponsabile!

Publicat în Bucuresti, Life, media

Publicat de: Adrian | august 29, 2013

Tabla inmultirii si… Luceafarul

Piciul meu invata tabla inmultirii. In timp ce se straduia sa o memoreze, bunicul lui, observandu-l, il intreaba:

– O stii si la rand, si pe sarite?

– Cum adica, pe sarite?

– Adica, de exemplu, daca nu o spui la rand, ci te intreb eu ”Cat fac 3×8?”, stii sa-mi raspunzi?

– Tataie, asta nu e chiar atat de simplu cum pare…

– Pai cum asa, mai, ca eu, cand eram mic, stiam tot ”Luceafarul” pe dinafara?…

– Da? Si daca te pun eu sa imi zici acum, pe sarite, versul al paisprezecelea din Luceafarul, stii?

Ne-a bufnit rasul pe toti… Are dreptate omul… Cat despre bietul bunic, se astepta la orice, numai la asta nu…

PS La finalul discutiei, „omul” ne-a demonstrat ca totul fusese doar de dragul conversatiei, strigandu-i in urma: „-Tataie!…” „-Ce mai e, mai draga?” „-24!”

Ce-i drept, bunicul nici nu mai stia care era intrebarea pe care i-o pusese… 😀

Publicat în Bucuresti, Jurnal de tatic..., Life

Publicat de: Adrian | august 22, 2012

Nea, nu domnul!…

Aveam maaaare nevoie de un portbagaj exterior, pentru a căra un obiect voluminos pe maşină. Cum ştiam că un amic avea un model de Renault similar cu al meu, pe care îl dotase cu barele transversale de portbagaj, l-am sunat şi i-am cerut ajutorul. Povestea se complică puţin aici, întrucât el nu-l mai avea pe al său, însă ştia că fratele lui (care avea şi el acelaşi model de maşină) înca era posesorul unui portbagaj. Îl sună deci, îi confirmă, mă sună înapoi, îmi spune de unde să îl ridic: dintr-o comună de lângă Bucureşti, unde avea un depozit de fier vechi. A vorbit deja cu un anume domn Gheorghe, paznic de meserie, care mă aşteaptă să îl ridic.

Ajung la depozit, văd un baiat la vreo 20-22 de ani, mai închis la culoare, opresc în dreptul lui şi îl intreb unde îl pot găsi pe domnul Gheorghe. Se uită la mine cu un aer mirat, după care îmi spune că nu e nici un domn Gheorghe acolo. Surprins, pun mâna pe telefon şi vorbesc din nou cu amicii mei, pentru a mă asigura că am ajuns unde trebuia. Îmi confirmă, la care le spun că sunt deja acolo, dar un tip jură pe mămicuţa lui şi pe tot ce are mai sfânt (deşi nu precizează clar la ce anume se referă…) că nu e nici un domn Gheorghe acolo. Amicii încep să râdă, şi îmi spun să întreb de „nea Gheorghe”, că ei aşa îl ştiu… Las din nou geamul jos, îl abordez iar pe brunetul cu pricina şi îl întreb de „nea Gheorghe”. Individul se luminează la faţă şi-mi răspunde: „Da, avem un nea Gheorghe! Nea Gheorghe da! Mă duc să-l chem acu’!”

Instantaneu m-a bufnit râsul, nevenindu-mi încă să-mi cred ochilor şi urechilor. Omul făcea diferenţa clară între „domnu’ ” şi „nea”…

Când l-am cunoscut pe „nea Gheorghe”, am înteles parţial mirarea bruneţelului. Un om la bustul gol, îmbrăcat neglijent, nu foarte curat, nu putea fi numit în nici un caz „domn”, în ciuda zicalei care afirmă că „domnu-i domn şi-n şanţ”. Vârsta, etatea, nu este suficientă pentru a-ţi spune „domn”, în ciuda convenţiilor sociale care constrâng la acordarea acestui apelativ oricărui ţopârlan, indiferent de cât de necioplită i-ar fi comportarea. Mai corect, într-adevăr, este apelativul „nenea”, care se acordă şi azi prin Muntenia persoanelor de sex masculin de către interlocutorii sau interlocutoarele cu vârsta mai mică. Iar „nea”, fie vorba între noi, nu este altceva decât o contragere, o variantă prescurtată, mai comodă de rostit, a mai vechiului „nenea”.

Poate ca ar trebui să învăţăm mai multe de la tânărul rom şi să facem mai des distincţia între mult prea numeroşii „nea” pe care-i întâlnim în viaţa de zi cu zi şi „domnii” adevăraţi care, din păcate, pot fi consideraţi o specie pe cale de dispariţie…

6 comentarii

Publicat în Bucuresti, de rasu-plansu', Good to know, Life

Publicat de: Adrian | mai 21, 2012

Eu nu vreau RATB gratuit!

Scriam aici ca una dintre ideile prezentate in campania electorala pentru fotoliul de primar general al Capitalei prevede acordarea gratuitatii pe mijloacele de transport in comun de suprafata (respectiv autobuze, troleibuze, tramvaie) pentru tot poporul (detalii aici). Precizez ca „pentru tot poporul” intrucat, in momentul de fata, deja exista anumite categorii sociale care beneficiaza de gratuitate, dintre care, de departe, cea mai consistenta este cea a pensionarilor (indiferent de venituri, atentie! – ceea ce inseamna ca inclusiv cei cu pensii de 3500, 5000, 10000 sau chiar mai mult pot calatori gratuit cu RATB-ul).

Domneeee, in opinia principalului sau sustinator, ecuatia ar fi simpla. In conditiile in care bugetul Capitalei are doua mari gauri unde se duc banii, respectiv RADETu’ si RATBeu’, si in conditiile in care si-ashea e greu sa mai faci cate ceva pentru a dezvolta Bucurestiu’, solutia – cum spuneam, e simpla: marim gaurile si mai mult si se rezolva, domneeeee! Cum, nu pricepeti?

Aia cu Radetu’ e simpla de tot – reducem facturile cu 25% (cum, necum, e treaba mea, nu fiti obraznici!), asa ca hai sa v-o explic pe-asta cu ReATeBeu’, ca s-o pricepeti si voi si sa nu ma faceti sa recurg la plici… Uuuups! Ma scuzati, mi-a scapat…

Aflam ceea ce stiam deja – RATB e subventionata in proportie de 66% si daca, de asemenea, „foarte multe persoane circula fraudulos, fara bilet” (chiar ca la idioti ne-a explicat, da? Ca doar nu ne ducea capatana sa pricem ca fraudulos inseamna sa circulam fara bilet… Multumim!). In conditiile astea, asadar, nu eficientizarea pare a fi solutia salvatoare, nu descurajarea celor care circula fraudulos, ci… desfiintarea aparatelor de taxat! Gratuitatea transportului in comun! Pai nu? Daca tot platim cu totii 66% din bugetul RATB, de ce sa nu il suporte bugetul Capitalei integral?

Ia ascultati logica de fier: daca va fi gratuit, va fi mai eficient… Si bucuresteanul, pentru care nu e o problema cel putin un plin de carburant pe luna (care plin inseamna aproximativ 300 lei), brusc se va gandi ca poate circula gratuit cu RATB-ul sau cu bicicleta si isi va lasa masina personala in fata blocului sau a portii, luand in schimb RATB-ul…

Pai, domnu’, o intrebare de baraj, daca se poate: ati avut vreodata curiozitatea sa lasati acasa masina o saptamana si sa circulati, in schimb, cu autobuzu’, troleibuzu’ si tramvaiu’ de care ziceti? Va rog „io” din suflet sa faceti lucrul acesta si veti intelege care e problema!

Problema nu consta in cei 50 de lei cat costa acum un abonament pe toate liniile! Nu, fraticule, nu! Daca ar fi fost asta problema, atunci nu ar fi preferat lumea sa mearga cu masina personala. Daca te scremi sa scoti din portofel de-un plin de motorina, ai fi bucuros sa scapi cu a sasea parte din suma asta platind un abonament lunar pe RATB, nu crezi?!

Problema, din pacate, este ca mijloacele de transport in comun vin de multe ori prost, rar, stau zeci de minute in trafic, nu iti garanteaza nimeni ca ajungi la o anumita ora (chiar si cu o marja de eroare in limita suportabilului, cum este cazul la metrou!).

O alta problema ar mai fi, stimate candidat, faptul ca vara pur si simplu te coci, aerul e irespirabil, iar iarna, dimpotriva, pana si geamurile sunt inghetate in marea majoritate a tramvaielor, in autobuze si troleibuze. Desigur, sunt si exceptii. Exista autobuze cu aer conditionat si exista mijloace de transport incalzite, dar acestea nu constituie REGULA, ci EXCEPTIA.

Apoi, da, mai e o problema. Acea problema pe care o are orice om care calatoreste in mod LEGAL. Faptul ca in mijloacele de transport in comun calatoresc tot felul de specimene. Si, da, tu, care calatoresti legal si care ai tupeul sa pretinzi un transport civilizat, trebuie sa suporti nu doar duhorile celor certati cu apa si sapunul, ci si lalaielile cu pretentii de muzica pe care acestia ti le expun, ostentativ, tot felul de transpirati burtosi in bustul gol care ti se lipesc de tine pe motiv ca e aglomerat… Si alte asemenea pe care dumneata, din turnul de clestar, NU AI CUM sa le cunosti. Dar, te rog din suflet, fa acest efort si circula O SAPTAMANA doar cu RATB-ul, pe cat mai multe din traseele sale. Mai ales pe cele catre si dinspre cartierele marginase. Sa vezi cum e sa astepti la pranz si cate 40 de minute sa apara un tramvai hartanit, in care sa ingheti apoi alaturi de o sleahta de manelisti care te obliga sa le asculti jegurile sonore desi nici macar nu le-a trecut prin cap ca ar fi normal sa isi plateasca biletul de calatorie, sa vezi cat de frustrant este sa platesti pentru niste servicii de tot … (aici nu mai completez, pentru ca sunt sigur ca matale, cu pliciul matale si cu toate aparitiile prin Cancan, ai inteles exact ideea).

Deci, nu faptul ca transportul nu e gratuit este problema. Dimpotriva! Faptul ca nu e civilizat. Faptul ca platim pentru niste servicii de care nu beneficiem decat partial, prin centru, acolo pe unde circula autobuzele alea cu aer conditionat care, de cele mai multe ori, vin si la timp. Si in care te simti chiar bine daca te sui in ele de la capatul de linie si apuci sa ocupi si un scaun, pentru ca altminteri, de pe la Romana de exemplu, nu mai ai cum sa te sui nici in primul, nici in al doilea, decat daca ai „sange in instalatii”, cum zice dom’ primar in exercitiu, daca ai coatele ascutite si forta suficienta sa ii impingi pe ceilalti nefericiti pentru a-ti face loc…

Vreti intr-adevar sa gasiti solutii REALE, nu utopii jignitoare la adresa noastra, a celor care ne iubim orasul si care inca nu am incetat sa mai speram ca poate fi mai bine? Atunci scoateti din platforma dumneavoastra idiotenia asta cu gratuitatea transportului in comun! Nu vrem transport gratuit, ci un transport eficient si civilizat!

Vrem sa ne putem plati biletul la sofer, ca in tarile civilizate, nu aplecandu-ne in pozitia ghiocelului in fata gheretelor din toate statiile RATB. Puneti in locul lor automate, asa cum sunt in toate tarile civilizate, si indesiti controalele, pentru ca toti aceia care considera ca transportul public e si gratuit sa invete ca trebuie sa iti platesti biletul, asa cum fac toti ceilalti!

Descurajati neamurile proaste si invatati-i sa se poarte civilizat sau, daca nu pot, sa coboare, sa mearga pe jos, asa cum se intampla la metrou!

Faceti benzi dedicate pentru RATB, pentru ca autobuzele, troleibuzele si tramvaiele sa nu mai stea ore in sir blocate in trafic, ci sa poata oferi un timp decent de calatorie!

Si, da, asigurati-ne conditii decente de calatorie! Nu vrem sa mai inghetam iarna in mijloacele de transport in comun, iar vara vrem sa putem respira, nu sa coboram cu toate hainele ude, de la transpiratia noastra sau a celorlalti calatori! Din moment ce platim aceiasi bani pentru un bilet si in centru, si la periferie, vrem aceleasi conditii si daca mergem pe Magheru, si daca mergem in Rahova, Militari, Chitila sau Berceni!

Vi se pare imposibil? Atunci, cu tot respectul, indraznim sa va citam: „plici de-aici!” Noi asta vrem! Nu gratuitate, ci decenta si civilizatie, ca doar traim intr-o capitala europeana. Vreau sa muncesc si sa traiesc civilizat, nu sa ma bucur de pomeni si de gratuitati, ci sa imi pot permite lucrurile pe care ceilalti, in vest, le considera elementare.

Si haideti sa punem un mic pariu: dumneavoastra, daca veti fi ales, faceti cum va cerem, scoateti prostia asta izvorata dintr-o ignoranta crasa si veti vedea daca nu cumva, vazand ca putem conta pe RATB, pe un transport civilizat, bucurestenii nu vor incepe sa isi lase masinile acasa, circuland decent cu autobuzele, troleibuzele si tramvaiele dumneavoastra, asa cum fac in prezent cu metroul cei care il pot utiliza (din motive practice, evident!).

Update 08.05.2013 Azi am citit un articol interesant aici, care pledeaza in favoarea introducerii gratuitatii pe transportul in comun din orase. Recomand lectura acestuia, pentru a va forma o opinie echilibrata.

2 comentarii

Publicat în Bucuresti, Good to know, Life, media

Publicat de: Adrian | mai 21, 2012

Tampenii de campanie. Electorala…

Daca tot e campanie, este firesc, nu-i asa, sa fim asaltati de tot felul de promisiuni care de care mai fanteziste. Unele insa ni se prezinta nu doar ca adevarate idiotenii, ba chiar ca insulte la adresa inteligentei sau a bunului simt. Ma voi referi la cateva dintre acestea in cele ce urmeaza, cu precizarile (necesare, dealtfel) ca nu reprezinta altceva decat opinia mea personala, pe care mi-o exprim astfel in virtutea unui drept garantat de Constitutia Romaniei si, de asemenea, ca nu intentionez in nici un caz sa atac vreun partid politic sau vreun candidat, ci doar IDEILE cu care UNII incearca sa isi castige un FOTOLIU comod pentru urmatorii patru ani, in loc sa vizeze un loc DE MUNCA. Ordinea ideilor expuse este de-a dreptul aleatorie…

1. Reabilitarea termica a TUTUROR blocurilor din sector. O idee buna, dealtfel, daca nu ar fi vorba in ecuatie si de un termen de-a dreptul utopic (ca doar vorbim despre Romania, nu despre poporul chinez sau de Japonia…) – 12 luni, si de un primar care, in mandatul pe care tocmai il incheie, a reusit sa reabiliteze doar… 15% dintre cladirile de locuinte din sector (detalii aici). Dar, vorba aia, te doare gura sa promiti? Ce daca in patru ani (ca sa vorbim doar de ultimul mandat, nu si de precedentele cand, sa zicem, nu ar fi avut suportul legislativ…) omul a reusit doar 15%? Acum, daca va fi ales din nou, el va finaliza anveloparea termica a celor 85% dintre blocurile ramase nu in patru ani, cum am fi tentati sa credem, ci… in 12 luni! Daaaaa?

2. Pepeni pe maidane si pomi fructiferi in statiile de autobuz (detalii aici). Frumos, nu-i asa? Ca sa iasa din foame locuitorii dintr-un cartier sarac. Desigur, ramane de clarificat regimul juridic al acelor maidane, ramane de vazut daca ele sunt ale Primariei si, implicit, daca Primaria are dreptul de a planta ceva pe ele. Ramane de vazut si de unde vor fi procurate lubenitele respective si, mai ales, daca si daca acestea vor ajunge la maturitate, vor fi lasate sa se coaca in liniste de aceiasi locuitori care in prezent utilizeaza maidanele pentru a se debarasa de propriile gunoaie. Pentru ca, deh, salubrizarea costa… Dar probabil ca nu este o problema pentru lubenita buclucasa sa isi faca loc ori sa reziste printre peturile de bere si printre gunoaiele pe care le ridica saptamanal serviciile publice de salubrizare… Cat despre pomii fructiferi in statiile RATB, parca si vad merii, perii si gutuii cum cresc nestingheriti inclusiv pe peroanele de metrou… Si cum fructele lor cresc nestingherite de nimeni pana cand se coc, fiind apoi culese cu grija de locuitorii civilizati, care isi asteapta cumintei randul la o imbucatura de mar, de para coapta sau de gutuie aurie…

3. 10 biserici in fiecare sector… (detalii aici) Pe bune ca le fac, daca ies io primar! Nu de alta, dar asta e tot ce lipseste Bucurestiului in momentul de fata! Ce spitale, ce gradinite, ce azile, ce servicii de transport in comun, ce servicii de curatenie sau ce parcuri? Nu, neicusorule! Daca pana acum vi s-a parut ca se duc multi bani de la buget pe construirea de biserici sau prin fundatiile Catedralei, ei bine, neamule, v-ati inselat! Ne lipsesc cel putin 10 biserici in fiecare cartier bucurestean! Si sa nu indrazniti sa intrebati „ce fel de biserici” pentru ca, nu-i asa, vorba anticilor, al’ de conduce dicteaza si religia, da? Hahalerelor care sunteti! Iar daca mai carcotiti mult, va zic si unde le fac, da? In parcuri, uite-asa! Ce va trebuie voua parcuri?

4. RATB gratuit pentru tot poporul (detalii aici). Problema fiind una mai complexa, fiind – culmea! – sustinuta si de unul dintre principalii candidati, am considerat ca merita abordata separat. O gasiti aici.

Desigur, nu sunt nici pe departe singurele tampenii emanate de candidati (unii dintre ei chiar cu pretentii, ori sustinuti de partide, zice-se, cu pretentii). Lista ramane deschisa – iar voi o puteti completa aici cu cele care v-au surprins in mod negativ. Singura rugaminte pe care v-o adresez este sa o si comentati putin, sa oferiti un minim de argumentatie pentru a arata de ce considerati ideea respectiva o tampenie electorala. Fara nume de partide sau de candidati, ci doar idei. Restul, oricum, se poate deduce, de ce sa le numim aici?

Inchei prin a recomanda tuturor sa reciteasca legislatia in vigoare, pentru a vedea ce poate si ce nu poate face un primar, care ii sunt atributiile si limitarile. Nu de alta, dar poate ca in felul acesta vom scapa si de ignoranta crasa, si de lejeritatea in a face promisiuni utopice, de care sa ne lepadam ulterior ca de Satana, dand vina pe nu stiu ce limitari legale sau administrative (pe care, fie vorba intre noi, ar fi fost NORMAL sa le cunoasca INAINTE de a se lansa in campanie cu o platforma de tipul celor de mai sus).

Publicat în Bucuresti, de rasu-plansu', Eveniment, Good to know, Life, media

Publicat de: Adrian | septembrie 12, 2011

Prima zi de scoala

Desi, pana acum, am acumulat vreo douazeci si noua de ani de scoala, parca niciodata nu am avut atatea emotii ca astazi. Si culmea este ca nu am mai inceput eu insumi nimic. De fapt, e doar un fel de-a spune. Odata cu piciul meu, pot spune ca am inceput si eu, din nou, scoala. Si lectiile, si emotiile, si febra pregatirilor.

Azi noapte de-abia am pus geana pe geana. Am adormit tarziu, spre dimineata, foindu-ma ca viermele-n branza. Mi-am pus ceasul sa sune devreme, cu noaptea in cap, m-am barbierit cu grija, m-am schimbat de vreo doua ori, dupa care am plecat sa cumpar flori pentru doamna invatatoare. Un buchet frumos, pentru o doamna distinsa, care mi-a fost recomandata de prieteni buni, de incredere, drept un excelent profesionist, un invatator care si-a tratat toate generatiile de elevi ca pe copiii pe care nu i-a avut niciodata.

Am ajuns la florarie pe la vreo 7. Imbracat in blugi si in tricou, convins ca floraresele noastre fac preturile si in functie de „toalele” clientului. Daca esti imbracat la patru ace, merge sa-i ceara fraierului si mai mult, ca doar are de unde… Si una e daca il vad pe individ ca se da jos dintr-un Oltcit, iar cu totul si cu totul alta mancare de pesti este daca acesta coboara dintr-un vehicul mai „procopsit”… In fine, dupa obisnuita tocmeala (deh, stiu deja ca „olandezii” nostri adora tocmeala, motiv pentru care intotdeauna vor cere mai mult decat face, doar de dragul de a se targui), am plecat victorios, cu un buchet superb. Noblesse oblige, fireste. Si chiar daca, fiind prima zi de scoala, nu va fi altceva decat un buchet intr-o gramada, chiar daca va fi amestecat cu zecile de surate, tot imi ramane satisfactia ca „al lui a fost superb”, mai frumos ca majoritatea celorlalte…

Ma intorc acasa. E deja 7:30. Se face 7:40… Opt fara un sfert… E timpul sa trezim piciul… Iau camera video (pe care o pusesem la incarcat de cu seara), imi sarut pruncul pe crestet, il ating gingas si il strig: haide, scolerul lui tati, azi e prima zi de scoala…

Se intinde, deschide jumatate dintr-un ochi, iar se intinde… casca… apoi, ridicandu-se in capul oaselor, imi spune, zambind: he-he… am dormit cu o ora mai mult decat credeam…

Rad cu pofta… In definitiv, asa e, are dreptate piciul. Azi ajungem cu o ora mai tarziu decat vom ajunge in mod normal.

Sunt curios cum va fi festivitatea de deschidere… Am auzit ca se va canta imnul. O colega mi-a spus ca „va canta si popa”… Nu stiu inca daca a glumit sau a vorbit serios, dar nu as fi surprins daca ar fi asa.

Mancam, in graba, apoi doamna mea se ocupa de imbracatul piciului. Camasa, pantaloni, curea, papion… Arata precum unul dintre motaneii din Pisicile aristocrate… Berlioz sau Touluse… ca mereu ii incurc…

Ajungem la scoala. Devreme rau… Mai este o jumatate de ora pana la festivitatea de deschidere si, mai mult ca sigur, aceasta nu va incepe la 9:00… Ca doar nu-i Germania sau Elvetia, ci Romania, o tara in care totul este relativ, nu doar salariile, ci si… timpul.

Oricum, puzderie de parinti si multi copii. Dar parintii parca sunt mai numerosi… Ne uitam la copiii care astazi incep scoala. Unii sunt atat de mititei incat parca-parca le-ai recomanda sa mai stea un an pe la gradinita. Sau acasa. In fine, nu-i treaba noastra. Sunt haiosi, oricum. Numai uitandu-te la ghiozdanele lor din spate, mai mari decat ei, si te cuprinde zambetul… Cum sa nu-ti fie dragi?

Sunt curios care o fi invatatoarea lui, unde o fi sala de clasa… Trisez putin, intru in scoala, ma documentez, apoi ies si imi iau din nou in primire rolul de cameraman amator si de fotograf profesionist. Ambele in acelasi timp. Vazandu-ma, cativa tatici din jur isi scot iPhone-urile (deh, cine poate… iPhone scoate…) si filmeaza si ei. Eu am batranul JVC, cu unul-doi pixeli morti la datorie, cu unul din acumulatori obositi rau, da’ stiu ca filmeaza bine, si nu as da senzorul lui CCD pe nici o filmare cu telefonul, fie el si HD. Desi, daca ma gandesc la pixelii aia sucombati… Ei, hai, lasa filosofia acum, si fa ceea ce scrie in fisa postului de tatic ca trebuie sa faca… Filmeaza, bre… fa omuletul sa se simta important…

La un moment dat a aparut un nene cu o creta in mana. Traseaza pe marginea careului niste linii drepte, apoi scrie in dreptul fiecareia: 1 A, 1 B (astia suntem noi… ii soptesc, cu un aer de cunoscator, doamnei mele si piciului), 1 C, 2 A…

Parintii ii imping inainte pe copii, sa faca un sir indian in dreptul indicativului clasei lor; unii, mai grijulii, ii tin inca de mana, chiar daca stau mai in spate. Unii au buchetele de flori in mana, altii le-au lasat la parinti. La cat sunt de emotionati, de-abia se tin ei pe picioare, cu ghiozdanele lor in spate (carora nu le vad inca rostul…). Unul dintre pici isi pune buchetul pe umeri precum taranul care se indreapta catre casa, dupa sapa… Ce mai conteaza ca piciul din spatele lui sta cu nasul intre flori, precum taurasul Ferdinand… Veeeeeezi? Dupa asta iti dai seama daca cineva are copii… daca incepe sa dea exemple din desene animate…

E 9:15. Doamna directoare, in fata unui sir de profesori, ne saluta pe toti, se scuza ca nu poate pune imnul de Stat din cauza unor probleme la statia de amplificare, apoi ne propune sa incepem festivitatea rostind, cu totii, rugaciunea „Tatal nostru”. Unii se conformeaza, altii sunt rezervati. Auzindu-ma, prinde curaj si o vecina, apoi inca una… Copiii o spun, in marea lor majoritate, ca pe o poezie importanta…

In fine, ne sunt prezentate invatatoarele, dirigintii de la clasele mai mari, o fetita dintr-a cincea le spune bobocilor ca nu e chiar asa de greu, ba-i chiar frumos, o alta dintr-a douasprezecea incearca sa-i convinga pe ceilalti ca liceul e cea mai frumoasa perioada din viata (inevitabil imi trece prin minte intrebarea: de unde stie ea cestiunea cu pricina? Ca nici nu a facut clasa a douasprezecea, iar de restul vietii nici nu se pune problema… Are, ca termen de comparatie, doar anii dinainte, nu si ce va urma… A, imi concluzionez, ca sa ma pot concentra din nou doar asupra filmarii si a trasului in poza, s-o referi la viata ei de pana atunci… Mda… Pfoai… ce carcotasi sunt unii… Cum? Eu sunt asa? Neah… vi se pare…); momentul se incheie, parintii sunt invitati in salile de clasa, impreuna cu copiii… Trecem pe sub un pod din flori, facut – pe trepte – de copiii care au trecut in clasa a patra. Frumos, n-am ce zice. Ordinea si disciplina devin si mai relative decat pana atunci. Ii fac semn sotiei sa mearga inainte, cu Haiducul. Vin si eu in urma lor, dar ii las inaintea mea pe mai multi scolarei intimidati de niste parinti care, certati cu bunele maniere, par sa nu stie ca nu au ora fixa de ajuns in clasa.

Dupa firestile pupaturi si, evident, dupa ce au scapat de grija buchetului de flori (uraaaaaa… a ajuns in siguranta!), fiecare scolar se aseaza unde nimereste. Oricum, frumos. Sala arata frumos, e ingrijita, au videoproiector, dulapioare… pe banci ii asteapta trei manuale, noi-noute (Abecedarul, Matematica, Stiintele naturii) si un orar.

Doamna invatatoare ne face urarile de bun-venit, ne spune cate ceva despre domnia sa, despre scoala, despre personajul istoric al carui nume il poarta actualmente liceul cu clasele I-XII, le pune un filmulet copiilor, cu alti copilasi din Japonia care canta la chitara clasica, apoi ii face atenti si le spune ca are un mic dar pentru ei: ieri a cumparat un cos cu mere, pe care le-a spalat, le-a sters pe fiecare, si fiecare copilas va primi cate unul. Dupa ce il primeste, este rugat sa se prezinte, sa isi spuna numele complet, varsta si cate ceva despre el…

Pe margini, toti parintii asteapta amuzati sa vada ce traznai ii va debita odrasla… Am aflat, intr-un final, ca 1 B-ul este format din copii cu varste cuprinse intre 6 si 8 ani, ca sunt copii care isi ajuta parintii la gatit, la curatenie, la construirea casei, la gradinarit… Ce sa mai, adevarate comori la casa omului… E drept ca au fost si altii care au avut preocupari mai banale decat sa-si ajute parintii: unul a recunoscut ca-i place sa se uite la televizor, altul ca-i place sa faca calcule… (rapid, invatatoarea l-a rugat sa ne spuna cat fac 649 inmultit cu 2.876.983, moment in care parintii au aplaudat… dupa care i-a cerut ceva mai complicat, un 20 + 40…), altul ca-i plac pasarile si ca se roaga de parintii lui sa-i ia un canar… Piciul meu a fost destul de rezervat. Foarte emotionat, s-a prezentat, a spus varsta si, cand i s-a cerut sa spuna si ceva despre el, a spus ca are un catel care-i place foarte mult, caruia el i-a dat numele… Aplauze furtunoase, la final, pentru toti brotaceii care au intrat in acea clasa pentru a se face oameni…

Au mai urmat cateva momente organizatorice, am aflat programul (orarul inca se definitiveaza), am primit formularele pentru After-school (suna tentant, mai ales datorita faptului ca isi vor face temele acolo… poate asa vom reusi sa biruim comoditatea noastra nativa… poate ne-om da pe brazda si cu papica… deh… merita incercat…), am aflat ca joi avem prima sedinta cu parintii si, cel mai important, ca azi este program scurt… Uraaaaaaaaaa…

La final, cand sa plecam, piciul meu a tinut sa ii spuna doamnei invatatoare ca se bucura ca este la scoala si ca este in clasa dumneaei. Am rasuflat usurati… Ii place, cel putin momentan. Oricum, prima impresie este foarte importanta, iar aceasta a fost una pozitiva…

Dupa care a urmat partea si mai placuta… la un asa eveniment, trebuia si sarbatorit, nu? 🙂

Desigur, acum ar cam fi momentul sa marturisesc ca, dupa toate acestea, am acum acelasi sentiment de placuta relaxare pe care l-am intalnit dupa ce am trecut cate un examen dificil… Prima zi de scoala este, intr-adevar, un alt mare prag din viata unui om… si, da, o percepi diferit ca parinte fata de cum ai perceput-o, la randul tau, cand ai purtat prima oara ghiozdanul in spate…

11 comentarii

Publicat în Bucuresti, Eveniment, Jurnal de tatic..., Life | Etichete:prima zi de scoala

Publicat de: Adrian | septembrie 10, 2011

Lansare carte: Suicidologie integrativa, E.A. Sarbu

Daca suicidologia, ca stiinta de sine statatoare, inter- si transdisciplinara, a aparut prin anii 1950, ca o necesitate fireasca a lumii academice de a intelege si explica amplul domeniu al suicidului (prin reunirea contributiilor psihiatriei, psihologiei, medicinei legale, sociologiei, stiintelor juridice etc.), suicidologia integrativa nu reprezinta altceva decat incercarea de a completa acest puzzle cu o piesa extrem de importanta, absolut necesara pentru corecta raportare la insusi subiectul studiat: fiinta umana, un homo religiosus prin excelenta.

Astfel, cartea Suicidologie integrativa reprezinta mai mult decat o simpla introducere in disciplina desprinsa din tanatologie; ea constituie o adevarata pledoarie pentru abordarea fenomenului sinuciderii dintr-o perspectiva integrativa, adaugand dimensiunii biopsihosociale a fiintei umane si pe cea de-a patra – cea spirituala, pe nedrept trecuta cu vederea (sau insuficient valorificata) de comunitatea stiintifica.

Dr. Emanuel Adrian SÂRBU, „în calitatea sa de teolog, filolog, sociolog şi psiholog, detine suficiente calitati si cunostinte pentru a se aventura intr-un demers atat de ambitios precum cel de fata, el fiind doctor in teologie, membru fondator al Asociatiei de Suicidologie, initiatorul unei noi paradigme disciplinare – suicidologia integrativa – si, de asemenea, initiatorul unui site care ofera sprijin emotional si consiliere persoanelor cu comportament autodistructiv si supravietuitorilor acestora” (Prof. Univ. Dr. Vasile TALPOŞ, Universitatea din Bucureşti).

„Lucrarea de faţă vine în întâmpinarea îngrijorătoarei situaţii legate de fenomenul suicidului, autorul făcînd o analiză teologică asupra factorilor care-l determină, precum şi a crizelor pe care le generează, reanalizând datele şi teoriile furnizate de istorie, sociologie, psihologie, prin prisma protestantismului evanghelic. Lucrarea îşi propune şi reuşeşte totodată, prin argumente şi documente concrete, să dovedească faptul că protestantismul evanghelic biblic oferă membrilor săi un factor de protecţie deosebit de important în problematica suicidului, autorul manifestând îndrăzneala de a provoca în această privinţă, chiar anumite „legi ale sociologiei”” (Pr. Prof. Univ. Dr. Isidor Mărtincă, Universitatea din Bucureşti).

Autorul „are meritul de a fi identificat punctele forte şi mai slabe ale fiecărei confesiuni şi nu agrează deloc ideea că cineva ar fi mai expus acestui flagel, dacă-l putem numi astfel, doar pentru că ar aparţine unei denominaţiuni creştine sau alta. Este de apreciat că face o analiză pertinentă, la obiect şi într-un spirit irenic, concluzionând că nu apartenenţa la o comunitate este definitorie în comportamentul cuiva cât mai ales maniera în care reuşeşte să ia sau nu în serios preceptele creştine bazate pe Cuvântul divin inspirat de Duhul” (Prof. Univ. Dr. Petre Semen, Universitatea „Al. I. Cuza-Iaşi”).

„O gamă largă de argumente logice şi empirice reuşesc să arate că nu doar teologiile creştine ar avea de câştigat prin integrarea studiilor din alte domenii ştiinţifice, ci şi suicidologia în sine ar beneficia de pe urma încorporării teologiei creştine în cadrul acestei ştiinţe multidisciplinare, inclusiv în vederea eficientizării măsurilor practice de protecţie, intervenţie şi prevenţie privitoare la suicid” (Conf. Univ. Dr. Alexandru Neagoe, Universitatea de Vest din Timişoara).

Cuvânt înainte (Prof. Univ. Dr. Ştefan Costea) – integral aici.

Lucrarea de faţă, Suicidologie integrativă, constituie o contribuţie ştiinţifică deosebit de importantă în dezbaterea unei complexe problematici: sinuciderea, ca punct terminus al existenţei – domeniu de mari dimensiuni şi cu implicaţii profunde asupra persoanelor cu comportament autodistructiv, dar şi a supravieţuitorilor.

Ea este rezultatul unui proiect de cercetare ştiinţifică de anvergură, ambiţios realizat de un cercetător tânăr, având o solidă formaţie ştiinţifică şi profesională, multi- şi inter-disciplinară.

Obiectivul general al lucrării îl constituie realizarea unui complex ştiinţific interdisciplinar care să includă organic, pe lângă abordările tradiţionale (istorice, filosofice, sociologice, psihologice) ale suicidului şi tratarea fenomenului prin considerarea omului ca fiinţă biopsihosocială, o nouă dimensiune – cea spirituală, punând bazele unei noi paradigme ştiinţifice: suicidologia integrativă. Avantajele incontestabile ale acestui tip de abordare sunt date de faptul că beneficiilor tuturor disciplinelor componente ale complexului (atât teoretice, cât şi practice: mijloacele de protecţie, intervenţie şi prevenire a fenomenului) li se adaugă sistemul suportiv al teologiei creştine, care astăzi este insuficient valorificat, deşi are o istorie, o experienţă continuă şi demonstrabilă, extinsă pe parcursul a peste două milenii, cu efecte vizibile inclusiv în prevenirea suicidului.

(…) Pornind de la constatarea autorului tratatului Le suicide. Étude de sociologie (Emile Durkheim -n.a.) potrivit căruia, în pofida acestor tipologii şi regularităţi, sinuciderea este un fenomen individual, dar care are cauze sociale, în condiţiile existenţei unor curente sinucigene ce traversează societatea şi, de asemenea, de la precizarea că factorii reali ai sinuciderilor variază de la o societate la alta şi de la un grup social la altul, Dr. Emanuel Adrian Sârbu oferă o analiză competentă a unor studii şi cercetări sociologice post-durkheimiene, desfăşurate în diferite contexte social-culturale şi religioase (inclusiv în ţara noastră), care-i permit, în final, să-şi demonstreze cu acribie punctele de vedere şi să ofere o contribuţie deosebit de valoroasă pentru literatura de specialitate.

(…) Reprezentând o primă valorificare a rezultatelor unui proiect mai amplu de cercetare realizat de autor, lucrarea (atât prin conţinutul, cât şi prin nivelul de aprofundare şi de tratare a problematicii abordate) se adresează unui public divers şi eterogen, de orice vârstă, cu nivele de pregătire şi formare diferite, cu diverse orientări valorice şi din toate segmentele sociale, fiind accesibilă şi recomandată deopotrivă specialiştilor şi publicului larg.

Informatii suplimentare legate de carte (inclusiv despre modalitatea de achizitionare) puteti gasi la adresa: http://easarbu.wordpress.com/2011/09/09/suicidologie-integrativa/

10 comentarii

Publicat în Bucuresti, Eveniment, Good to know, Life, media, Suicidul - perspective teologice | Etichete:durkheim, Emile Durkheim, sinucidere, sinucigasi, suicid, Suicidologie integrativa

Publicat de: Adrian | septembrie 10, 2011

10 septembrie, Ziua Mondiala de Prevenire a Suicidului

10 septembrie este, pentru multi, o zi ca oricare alta. Pentru unii dintre noi insa, aceasta reprezinta Ziua Mondiala de Prevenire a Suicidului.

Promovata de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii, Ziua Mondiala de Prevenire a Suicidului constituie un bun prilej pentru a atrage atentia asupra unei probleme reale care, desi este mai putin „galagioasa” si, implicit, mai putin bagata in seama, reprezinta o amenintare reala la adresa unei societati extrem de framantate. O simpla statistica releva ca nu mai putin de un milion de oameni se sinucid in fiecare an la nivel global, ceea ce inseamna ca, la fiecare 40 de secunde, un individ isi pune capat zilelor. Rata sinuciderilor a crescut in ultimii 50 de ani cu 60%, in majoritatea tarilor, astfel incat suicidul a intrat in atentia autoritatilor si a ajuns sa fie considerat o problema de sanatate publica.

Asa cum era de asteptat, nici in capitala Romaniei acest eveniment nu va trece neobservat, cu atat mai mult cu cat aici, in Bucuresti, fiinteaza inca din anul 2009 un Telverde pentru copiii si adolescentii cu comportament autoagresiv (0800 080 100, disponibil 24/7, cu sprijinul Consiliului General al Municipiului Bucuresti, prin Directia Generala de Asistenta Sociala a Municipiului Bucuresti) si, de asemenea, din anul 2011, isi desfasoara activitatea Asociatia de Suicidologie.

Astfel, in data de 10 septembrie 2011, Directia Generala de Asistenta Sociala a Municipiului Bucuresti, in parteneriat cu Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” – Centrul de Prevenire a Tentativelor de Suicid la Copii si Adolescenti, cu Asociatia de Suicidologie organizeaza un eveniment cu prilejul Zilei Mondiale de Prevenire a Suicidului, sub deviza „Viata este un dar, nu o optiune”. Evenimentul se va desfasura si va fi structurat in doua etape diferite, dupa cum urmeaza:

1. Un concurs de desene pe asfalt, la care vor participa aproximativ 100 de copii cu varsta cuprinsa intre 3 si 10 ani – desfasurat intre orele 11,00 – 12,30, pe Bulevardul Nicolae Balcescu nr. 1, sector 1, in zona fantanii din fata Facultatii de Geografie, si pe trotuarul din fata Facultatii de Litere, de pe Strada Edgar Quinet nr. 5-7.

2. Tot in Piata Universitatii, la fantana din spatele Facultatii de Arhitectura, intre orele 21,00 – 22,00 aproximativ 100 de adolescenti si tineri vor aprinde lumanari in memoria prietenilor si cunoscutilor care si-au gasit sfarsitul in urma unei sinucideri, transmitand totodata un mesaj distinct in vederea implicarii comunitatii in activitatile de prevenire a suicidului.

Si, cum ziua de 10 septembrie are asemenea conotatii in domeniul suicidologiei, stiinta care prezinta un interes deosebit si pentru autorul acestui articol, sunt onorat sa anunt si lansarea primului tratat de Suicidologie integrativa (detalii gasiti aici).

Inchei prin a reproduce integral continutul fluturasilor care vor fi distribuiti, in data de 10 septembrie 2011, in centrul Bucurestiului, de Asociatia de Suicidologie, la care adaug adresa de internet a unui grup de suport virtual pentru persoanele care se lupta cu ideatia suicidara.

ARATA CA-TI PASA DE CEL DE LANGA TINE. IA ATITUDINE!

Semne de avertizare a suicidului:

Orice discutii despre sinucidere, moarte sau autovatamare, cum ar fi „Imi doresc sa nu ma fi nascut”, „Daca ne vom revedea vreodata”, „Mai bine muream/ma omoram”;
Doresc sa aiba acces la arme, pastile, cutite sau alte obiecte care ar putea fi utilizate intr-o tentativa de suicid;
Persoana respectiva este preocupata de moarte sau violenta, scrie poezii sau povestiri despre moarte;
Prezinta sentimente de neajutorare, lipsa de speranta şi de captivitate („Nu există nici o cale de iesire”). Convingerea că lucrurile nu vor fi mai bine sau nu se vor schimba;
Sentimente de inutilitate, vinovatie, rusine, ura de sine, senzaţie ca este o povară („Toata lumea ar fi mai bine fără mine”);
Efectuarea unui testament scris sau verbal, „sa ai grija tu de…”;
Vizite neobişnuite sau neaşteptate sau apeluri către familie şi prieteni spunând la revedere oamenilor în cazul în care nu se vor revedea;
Izolarea socială. Dorinţa de a fi lăsat în pace.
Comportament autodistructiv, consumul de alcool sau droguri, condusul riscant, sexul neprotejat, asumarea unor riscuri inutile „oricum vreau sa mor”;
Un sentiment brusc de calm, resemnare si fericire după ce a fost extrem de deprimata poate însemna că persoana a luat decizia să se sinucidă.

Ce poti face, concret, daca recunosti astfel de semne de avertizare ale unui comportament care poate duce la suicid?

– Suna gratuit, din orice retea de telefonie fixa sau mobila, la 0800.080.100 (TELVERDE)

– sau intra pe http://suicid.wordpress.com (grup de suport virtual).

Publicat în Bucuresti, Eveniment, Good to know, Life, media, Suicidul - perspective teologice | Etichete:10 septembrie, Asociatia de suicidologie, Centrul de prevenire a tentativelor de suicid la copii si adolescenti, Consiliul General al Municipiului Bucuresti, Directia Generala de Asistenta Sociala a Municipiului Bucuresti, Organizatia Mondiala a Sanatatii, prevenire, prevenirea sinuciderilor, prevenirea suicidului, sinucidere, Spitalul de Psihiatrie Alexandru Obregia, suicid, Suicidologie integrativa, Ziua Mondiala de prevenire a suicidului

Publicat de: Adrian | septembrie 6, 2011

Despre tacere

Uneori, cel mai greu lucru pe care il poţi face, ca om, este sa taci. Sa pastrezi tacerea asupra unor realitati pe care ceilalţi nu le cunosc. Sau sa taci atunci cand „adevarul” tau nici nu-l ajuta, nici nu-l imbogateste, nici nu-i schimba cu nimic (in bine) situatia „aproapelui” tau.

Richard Wurmbrand spunea, la un moment dat, ca exista o solutie pentru acele situatii in care nu ai de spus nici un cuvant bun, frumos sau inaltator pentru cel de langa tine: sa TACI!

Oricat de ciudat ar parea, la prima vedere, cred ca exista situatii in viata in care cuvintele, fie ele cat de mestesugite sau de bine alese, sunt de prisos sau chiar indezirabile. Exista si adevaruri care nu trebuiesc spuse. Exista situatii in care cel mai usor lucru pe care il poate face cineva este sa isi dea frau liber buzelor, sa rosteasca toate cuvintele care ii galopeaza nebune, lasand in urma lor glota, epiglota, uvula, palatul palatin, limba, incisivii si izbucnind smintite catre receptorul care le primeste nauc, de parca ar fi fost lovit cu leuca. In fata unei asemenea privelisti dezolante, emitatorul de-abia atunci realizeaza puterea ucigatoare a unor vorbe. Scuzele nu-i mai sunt de nici un folos sau de vreun ajutor; nici un „am vorbit la nervi”, „nu am gandit ce am spus” nu poate recupera sau redresa sufletul zdrobit al interlocutorului. Este uimitor cum cateva cuvinte pot transforma un om voinic intr-o leguma, intr-un interval de timp ce nu se masoara in zile sau in ore, ci in secunde…

Prin urmare, repet (si imi sustin afirmatiile): uneori, cel mai greu lucru pe care il poţi face, ca om, este sa taci. Sa pastrezi tacerea asupra unor realitati pe care ceilalţi nu le cunosc. Sau sa taci atunci cand „adevarul” tau nici nu-l ajuta, nici nu-l imbogateste, nici nu-i schimba cu nimic (in bine) situatia „aproapelui” tau.

Dintre toate disciplinele pe care le poate deprinde cineva, s-ar putea spune ca aceasta – a tacerii – este cea mai anevoioasa, cea mai solicitanta si, poate, cea mai nesuferita.

Intotdeauna insa eforturile facute in aceasta directie (oricat de mari sau de intense ar fi fost acestea) vor fi de preferat cumplitei lupte interioare care apare in sufletul celui care a dezvaluit „taina” aproapelui sau cuiva care s-a folosit de ea pentru a rani, a dezbina, a face rau.

Publicat în Bucuresti, Christian Counseling, Good to know, Life, Meditatiile devenirii mele

Publicat de: Adrian | august 30, 2011

„Biserica lui Google” – intre gluma, blasfemie si ignoranta

A fost, mai intai, un motor de cautare ce s-a remarcat pentru utilitatea lui, a ajuns din ce in ce mai cunoscut si mai apreciat. Apoi s-a extins. A ajuns sa ofere programe de editare text, calcul tabelar, prezentari, apoi un sistem de operare, apoi inca unul pentru telefoane, un translator automat, harti, biblioteci virtuale, pregateste – mai nou – si lansarea de telefoane mobile, de laptopuri accesibile tuturor… Vorba americanului, „the sky is the limit”, „cerul este limita”. Sau, mai corect spus, „nu-mi spuneti ca limita este cerul, in conditiile in care exista urme de pasi pe luna”. Intr-un fel sau altul, trebuie recunoscut faptul ca gigantul Google a atins un apogeu al dezvoltarii sale, motiv pentru care singurul „adversar” cu care s-ar mai incumeta sa isi masoare puterile, dupa Microsoft, Apple, Nokia etc. este… Dumnezeu. Da, Dumnezeu. Nu este nici o greseala. Este, de fapt, o situatie precum cea din vechime, cand o mana de oameni, atingandu-si limitele potentialului de atunci, au considerat ca singura provocare adevarata care le-a ramas a fost aceea de a construi un turn care sa ajunga pana la cer… Desigur, ma refer la episodul biblic al turnului Babel.

Inainte de a-mi striga ca sunt bigot sau ca nu stiu de gluma (daca a fost, intr-adevar, o gluma sau o parodie, pentru ca, in definitiv, sa nu uitam, copiii, betivii si glumetii spun adevarului pe nume…), tin sa va spun ca iau afirmatiile celor de la „Biserica lui Google” drept un pamflet. Asta insa, cu tot respectul, nu vad de ce m-ar impiedica sa glosez, la randul meu, pe marginea celor noua argumente in favoarea ideii ca „Google e mai tare decat Dumnezeu”. Si, pentru ca ziarul Adevarul a publicat articolul „9 dovezi că Google e mai tare decât Dumnezeu„, consider ca un bun punct de plecare ar fi articolul insusi, din care voi spicui fragmente in cele ce urmeaza.

Prima dovadă: Google e omniscient

„Google este cea mai apropiată entitate care cunoaşte absolut tot şi care poate fi verificată în mod ştiinţific”, scrie thechurchofgoogle.org. Google a indexat peste 9,5 miliarde de pagini web, mai mult decât orice motor de căutare din zilele noastre. Nu numai că este cea mai apropiată entitate de atotştiinţă, dar Google poate să sorteze din multitudinea informaţiilor folosindu-se de PageRank, un algoritm de analiză a hiperlegăturilor din internet, organizând astfel datele pentru a deveni accesibile utilizatorilor.

Gresit. De fapt, argumentatia adusa este de-a dreptul puerila. Nu exista nici o institutie sau organizatie care sa poata afirma, in mod argumentat si irefutabil, ca detine TOATE cunostintele umanitatii, din TOATE timpurile. Daca ne referim doar la cultura dacica, din istoria noastra, exista mii de necunoscute. Dar exista popoarele antedeluviene, exista si azi civilizatii neexplorate si necunoscute…

In plus, chiar daca TOATE cunostintele umanitatii din TOATE timpurile istorice ar fi fost indexate si arhivate undeva si s-ar afla la dispozitia Google, trebuie sa ii reamintesc Bisericii lui Google ca nu este altceva decat un banal intermediar. Unul extrem de bun in ceea ce face, dar este doar un INTERMEDIAR care nu face decat sa stocheze informatiile detinute si postate de ALTII in mediul virtual si sa faciliteze accesul tertilor la acele informatii.

Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, din insasi afirmatia autorului articolului din Adevarul reiese faptul ca Google este oricum, numai „omniscient” nu. Din toate miliardele de pagini web care exista si se modifica ZILNIC, Google a reusit sa indexeze doar 9,5 miliarde. Impresionant, insa nu suficient pentru a putea afirma ca a indexat TOT. Si, mergand pana la absurd, chiar daca ar fi indexat TOT, trebuie sa ia in calcul faptul ca nu TOATE cunostintele umanitatii au fost postate in mediul virtual.

A doua dovadă: Google e omniprezent

„Google este peste tot în acelaşi timp”, continuă sursa citată. Motorul de căutare creat de corporaţia multinaţională din SUA poate fi găsit oriunde pe glob, în acelaşi timp. Miliardele de site-uri indexate sunt originare din toate colţurile planetei. Odată extinderea reţelei Wi-Fi, putem accesa Google din orice loc de pe glob, transformându-se astfel o entitate omniprezentă.

Iarasi, gresit. Google exista DOAR acolo unde exista internet. Daca nu exista internet, Google nu exista. Exista numeroase zone nu doar in regiunile izolate, ci chiar si in tari civilizate, unde nu exista semnal pentru operatorii de comunicatii si in care Google nu este… prezent. Iar daca exista chiar si un singur loc in care Google nu poate fi sau nu este prezent, atunci gigantul Google poate fi numit oricum, insa nu… omniprezent.

A treia dovadă: Google răspunde la rugăciuni

Utilizatorul poate găsi răspunsuri prin simpla introducere a rugăminţii sau a întrebării care îl macină în motorul de căutare. Spre exemplu, navigatorul poate afla rapid informaţii despre tratamente alternative pentru cancer, despre cum îşi poate îmbunătăţi starea de sănătate, despre descoperiri medicale uluitoare sau despre orice altceva care implică o solicitare sau un strigăt de ajutor transpus în lumea virtuală. „Întreabă Google şi el îţi va arăta calea, dar asta e tot ce poate face, căci ulterior depinde doar de tine cum te ajuţi singur”, scrie „The Church of Google”.

Gresit, din nou. In lipsa unei intelegeri adecvate a ceea ce implica raspunsul la rugaciunile credinciosilor, Biserica lui Google considera ca totul se reduce la furnizarea de informatii. Din pacate pentru autorii articolului si pentru promotorii ideii, rugaciunea presupune insa, in mod obligatoriu, ideea de relatie si raportarea omului la dimensiunea transcendentala a existentei. Poate ca un bolnav va gasi pe Google cele mai noi informatii postate pe internet de diversi indivizi sau specialisti, insa Google nu il poate ajuta sa experimenteze in viata lui miraculosul, puterea divina, mangaierea in vremuri de profunda tulburare, puterea de a merge mai departe si de a ramane nelinistit chiar si in vartejul celor mai aprige furtuni. Aceste lucruri le poate oferi doar Dumnezeu.

A patra dovadă: Google este nemuritor

Motorul de căutare are un potenţial nemuritor, algoritmii săi fiind răspândiţi pe nenumărate servere. Dacă unul întâmpină o problemă şi nu mai funcţionează, altul îi va lua locul. Astfel, Google poate trăi, teoretic cel puţin, o veşnicie.

Gresit. Daca toate serverele care sunt raspanditi algoritmii sai ar fi distruse, Google ar inceta sa mai existe. Desigur, este o probabilitate foarte mica ca lucrul acesta sa se intample efectiv, intrucat au fost luate masuri de precautie si exista numeroase sisteme de siguranta insa… atata timp cat este POSIBIL, chiar daca este putin probabil, prin insasi existenta acelei posibilitati se invalideaza pretentia gigantului IT de a fi… nemuritor.

A cincea dovadă: Google este infinit

Google nu are limite. În teorie, internetul se poate dezvolta fără încetare iar motorul de căutare va indexa la infinit această creştere.

O afirmatie indrazneata insa, din pacate (pentru Biserica lui Google, desigur), din nou este gresita. Dezvoltarea Google este direct proportionala cu investitiile in resursele umane (specialistii IT in programare) si in cele materiale ale companiei care il detine. Doar in conditiile in care acestea se pot dezvolta in continuu si pot oferi spatiu de stocare si resursele necesare indexarii si analizarii TUTUROR informatiilor stocate, Google se poate dezvolta la randul sau. Insa, chiar si in zilele noastre, cand gigantul IT este „pe val”, cum se spune, capacitatea lui de analizare a datelor colectate este mult inferioara celei cu care stocheaza pur si simplu pagini web noi. Altfel spus, daca ASTAZI posibilitatile Google sunt LIMITATE si CONDITIONATE de diversi factori externi (furnizori, softuri, IT-isti, platforme, utilitati, legislatie etc.) sau interni (bugete, personal, spatiu etc.), pretentia Google ca ar fi… infinit nu este decat o alta afirmatie ridicola.

A şasea dovadă: Google nu uită niciodată

Motorul de căutare îşi aminteşte tot. Google creează o copie temporară (cache) a oricărei pagini web, pe care o salvează pe serverele sale masive. De fapt, prin „uploadarea” preferinţelor, opiniilor şi gândurilor sale pe internet, utilizatorul va trăi în cache-ul Google, chiar şi după ce moare în viaţa reală, într-un fel de „Viaţa de apoi a Google”.

Gresit. Ba chiar, as putea spune, de-a dreptul hilar. Pentru ca TOATE informatiile si TOATE cunostintele pe care ar trebui sa le arhiveze pentru a deveni OMNISCIENT, cum isi doreste, Google ar avea nevoie de un spatiu de stocare cu adevarat gigantic. Dar, tinand cont de faptul ca nici in prezent nu sunt stocate, arhivate sau analizate TOATE continuturile web, coroborat cu faptul ca acestea se modifica in permanenta, ar fi necesar, pentru indeplinirea acestor deziderate Google, ca gigantul IT sa stocheze TOATE modificarile succesive ale TUTUROR paginilor web, din toate timpurile. Ori, lucrul acesta nu este doar imposibil in momentul de fata, ci si inutil. Intr-adevar, Google retine in cache copii ale foarte multor pagini web. Insa este suficient sa „crape” serverele pe care sunt stocate aceste informatii (posibilitatea, repet, exista, in ciuda faptului ca probabilitatea este extrem de scazuta datorita numeroaselor masuri de protectie a datelor) sau, de asemenea, este suficient ca un IT-ist sa comande stergerea „sigura” a datelor, pentru ca acestea sa fie pierdute. Pentru ca TOATE datele sa ramana si pentru ca Google sa nu uite nimic, niciodata, ar trebui ca TOATE datele sa fie stocate concomitent pe TOATE serverele, iar serverele sa se afle raspandite in TOATA lumea, pentru a preveni atat stergerile accidentale, cat si cele rezultate in urma diverselor catastrofe naturale, razboaie etc. Ori, lucrul acesta este imposibil, cel putin momentan. Iar daca exista posibilitatea, fie ea cat de mica, ca aceste date sa fie sterse, fie si accidental (lucru care s-a intamplat, la un moment dat, pe conturile de gmail), atunci… Google poate uita… de pretentia ca „nu uita niciodata”.

A şaptea dovadă: Google este bineintenţionat

Google nu poate face rău, fiind „omnibenevol”. O parte din filosofia corporaţiei Google Inc. este că organizaţia poate genera profit fără să aducă vreun prejudiciu, iar acţiunile sale sunt bineinteţionate.

Interesanta afirmatia, dar sunt convins de faptul ca numerosi alti giganti de pe piata IT si de comunicatii o considera… gresita. Google poate genera profit, insa prin programele sale open-source a dus la o diminuare considerabila a veniturilor Microsoft, Nokia etc., lideri pe diverse segmente de piata pana la aparitia noului lider. Actiunile sale poate ca or fi fost bine intentionate, insa au dus la diminuarea profitului celorlalti sau chiar la falimentarea altora, care nu si-au mai gasit locul pe piata. De asemenea, au existat procese in care Google a fost acuzat de incalcarea dreptului la intimitate si la viata privata, de exemplu prin publicarea pe internet, in cadrul proiectului Google Earth, a unor fotografii continand date personale sau detalii care tin de intimitatea individului. Ori, in conditiile in care au existat astfel de precedente si, de asemenea, in conditiile in care EXISTA posibilitatea ca, fie si accidental, astfel de lucruri sa se intample, afirmatia ca „Google nu poate face rau, fiind omnibenevol” este gresita per se. Ii respect filosofia de a genera profit fara a aduce vreun prejudiciu si, de asemenea, ii respect disponibilitatea de a retrage de pe internet imaginile si continuturile necorespunzatoare in cel mai scurt timp posibil, dupa ce acestea i-au fost semnalate, insa lucrul acesta nu inseamna altceva decat ca… Google poate face rau si poate aduce prejudicii. Chiar daca se indreapta, adevarul acesta ramane… Ca nu intentioneaza, este o cu totul si cu totul alta poveste. Dar afirmatia ca Google nu poate face rau este gresita.

A opta dovadă: Google este mai căutat decât Dumnezeu

Potrivit Google trends, cuvântul „Google” este mai căutat pe internet decât „Dumnezeu”, „Iisus”, „Allah”, „Buddha”, „Creştinism”, „Islam” sau „Iudaism”, toate adunate la un loc. În timp ce Dumnezeu este considerat o entitate către care muritorii îşi îndreaptă atenţia când au o anumită nemulţumire, Google satisface şi îndeplineşte multe dintre nevoile şi neajunsurile pe care divinitatea supremă nu le poate rezolva.

Din nou, gresit. Lasand la o parte faptul ca ditamai gigantul IT nu a invatat ca regulile jocului, pentru a fi credibil, presupun raportarea la un studiu sau o cercetare ori la o resursa EXTERNA siesi (sursa citata este… Google trends…), precum si faptul ca Dumnezeu este luat de-a valma cu Allah, Buddha etc., premisele Gooogle sunt gresite. Se presupune ca toate cautarile se fac prin intermediul… internetului, ceea ce este chiar aberant. Bunaoara, utilizand acelasi motor de cautare Google, am aflat ca „54% din populatia Romaniei nu are acces la internet” (sursa). Prin urmare, raportat doar la tara noastra, care este membra UE, nu te miri ce republica bananiera prin care internetul sa fie disponibil doar prin marile hoteluri si prin palatele bogatanilor, doar 46% dintre romani au acces la internet. Dintre acestia, este putin probabil ca TOTI sa fi cautat cuvinte precum cele luate in discutie de gigantul IT. Ori, in aceste conditii, oricine stie putina statistica cunoaste faptul ca discutam despre un procent al populatiei globale NESEMNIFICATIV. Si, ca sa ii pun Bisericii lui Google si bomboana pe coliva, mai adaug, din nou, faptul ca exista multiple alte posibilitati de cautare in afara Internetului. Si, de asemenea, faptul ca ar trebui luate in calcul si perioadele – extrem de mari, dealtfel (vorbim despre milenii, despre ere intregi) in care Google nu a existat. Daca punem cap la cap toate cautarile oamenilor din toate timpurile si prin toate modalitatile posibile, atunci Google nu poate decat sa isi puna cenusa in cap si sa se rusineze de afirmatia de-a dreptul penibila pe care a facut-o, conform careia… Google ar fi mai cautat decat Dumnezeu. Gresit, aberant, jenant.

A noua dovadă: Google chiar există

Sunt nenumărate dovezi că Google chiar există. De altfel, avem mai multe probe privind Google ca realitate decât pentru orice altă entitate divină venerată în prezent. „Dacă a vedea înseamnă a crede, o vizită pe http://www.google.com (.ro, .hu, .it, .fr, etc ) este suficientă şi nu necesită niciun pic de credinţă”, încheie „The Church of Google”.

Toată lumea îl ştie pe Google (Regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii)

Din nou, gresit. Desi are pretentia de a fi omniscient (pretentie pe care am „demolat-o” deja), se pare ca Google nu a invatat sa analizeze corect datele pe care le arhiveaza. Altminteri, ar fi stiut ca, pentru crestinism, religia cu cei mai multi credinciosi (in Dumnezeu, cu care se „masoara” Biserica lui Google), cartea de capatai a acestei grupari confesionale este Biblia. Ori, Biblia defineste in mod evident credinta. Pe care, apropo, nu o echivaleaza cu „a vedea”, ci dimpotriva, o considera oarecum opozabila vizibilului, palpabilului. „Credinta este o puternica incredintare in lucrurile care nu se vad” (conform Epistolei catre Evrei, cap. 11, din Noul Testament). Dealtfel, Biserica lui Google se autocontrazice raportandu-se la credinta in Dumnezeu si spunand ca, spre deosebire de aceasta din urma, o vizita pe site-urile companiei nu necesita nici un fel de… credinta…

In plus, daca ar fi sa discutam despre „dovezile” existentei lui Dumnezeu versus dovezile existentei lui… Google, si daca dovezile existentei lui Google sunt site-urile si serverele pe care le-a creat, atunci cu atat mai numeroase sunt dovezile existentei lui Dumnezeu, despre care Biblia afirma ca a creat TOT universul, si Pamantul, si Omul si, implicit, in urma acestei Creatii s-au nascut si „creatorii” companiei Google.

Iar daca Biserica lui Google tine neaparat sa se ia in discutie notorietatea companiei versus notorietatea lui Dumnezeu, idee care razbate dincolo de afirmatia „toata lumea il stie pe Google”, atunci iarasi ma tem ca va trebui sa spun ca este o idee gresita si o afirmatie falsa. Poate ca Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii cunoaste numele companiei, insa exista o capitala europeana cu un primar al unuia dintre cele sase sectoare ale sale care a auzit, la randul sau, ceva despre un motor de cautare, insa nu ii stia numele exact… O fi Goagal? Gagal? Cum? Gugal?… Lasand gluma la o parte, notorietatea Google este de netagaduit, insa este de-a dreptul aberant sa se afirme ca ar fi mai mare decat notorietatea lui Dumnezeu, in conditiile in care fiinta umana este un homo religiosus, nu un homo… google-osus…

Ce-mi mai ramane de facut, dupa ce am daramat pseudo-argumentele Bisericii lui Google? Desigur, sa mai pun cateva paie pe foc… si sa parlesc „purcelul”, inainte de a-i manca soriciul…

1. A fost un timp cand… Google nu a fost. In urma cu o suta de ani, Google nu exista. Compania a luat fiinta intr-un garaj, in urma initiativei unor studenti destepti. Dumnezeu exista inainte de Google. Mai mult decat atat, El exista si acum 2000 de ani, si acum 5000 de ani, si acum 7000 de ani. De fapt, El exista inainte ca Timpul sa existe.

2. Google a fost creat, Dumnezeu este Creatorul a tot ceea ce exista.

3. Pentru a exista, Google are nevoie de sustinerea altora. Are nevoie de sateliti, de servere, de specialisti IT, de avocati, economisti, dezvoltatori, specialisti in Copyright… Intr-un cuvant, Google este sustinut si depinde de existenta altora. Dumnezeu, in schimb, este nu doar Creatorul, ci si Sustinatorul a tot ceea ce exista. El a creat tot ceea ce exista, incepand cu Universul si terminand cu Omul (din care descind inclusiv creatorii Google). Dumnezeu, in schimb, este nu doar Creatorul, ci si Sustinatorul a tot ce exista.

Un simplu experiment ar trebui sa fie de ajuns pentru a sustine aceasta afirmatie. Taiati curentul si opriti-i generatoarele de avarie si Google va deveni… istorie.

4. Google se supune legislatiei SUA si a tarilor in care functioneaza. Dumnezeu este Suveranul absolut, Stapanul Universului, Cel care a creat inclusiv legile fizicii. Si, ca sa ii faca parca in ciuda celui care a putut debita asemenea idei, exista numeroase legi nationale si internationale, precum si principii de drept, care sunt inspirate din… Biblie. Biblie pe care crestinii o considera Cuvantul lui Dumnezeu, inspirata de Dumnezeu. Implicit, avand in vedere faptul ca Google se supune legislatiei nationale si internationale, care la randul sau contine si invataturi biblice, presupune faptul ca Google, cel putin in acele domenii, se supune… lui Dumnezeu. Auch… Da, stiu, asta poate fi dureros pentru cineva care se considera superior lui Dumnezeu… Pentru ca, da, aveti dreptate, cum poate cineva care se supune altcuiva MACAR in anumite privinte sa afirme ca i-ar putea fi superior celui de care asculta, cel putin formal?

Ma opresc aici, pentru moment. Nu de alta, dar vreau sa ii las Bisericii lui Google timp suficient sa caute printre articolele si paginile web indexate cel mai apropiat supermarket… De acolo sa isi cumpere niste servetele… ca sa-si stearga lacrimile… So… cry, Google, cry… It’s healthy sometimes… 😀

4 comentarii

Publicat în Good to know, Life, media | Etichete:Biserica lui Google, Dumnezeu, Google, Google Church

Publicat de: Adrian | august 30, 2011

Pensionarii, salariatii si bugetarii

Poate ca unii dintre dumneavoastra, vazand insiruirea „pensionarii, salariatii si bugetarii”, veti considera ca sintagma „salariatii si bugetarii” este redundanta. Va impartasesc opinia, insa constat din ce in ce mai des faptul ca, la nivel declarativ, clasa politica, ea insasi bugetara, considera ca exista doua tipuri de oameni in campul muncii: cei care lucreaza, efectiv, care duc tot greul economiei, care sustin din contributiile lor si cu sudoarea fruntii lor pensionarii, asistatii social, singurii care merita aplaudati si elogiati, carora li se datoreaza bunul mers al tarii; cea de-a doua categorie este atat de blamata, incat aproape ca mi-e rusine sa ii pronunt denumirea generica: bugetarii. Acestia din urma, desi muncesc, desi cotizeaza, desi isi platesc toate impozitele, taxele si contributiile, sunt considerati un fel de paraziti ai Sistemului. Sistem care, repet, ar fi sustinut exclusiv de munca si sudoarea salariatilor din Privat. Care privat, intre noi fie vorba, nu se da in laturi sa ii treaca salariatului (stiti de-acum, a acelui salariat care il tine in spate nu doar pe pensionar, somer, asistat social, ci si pe bugetarul care, precum o lipitoare, nu stie sa faca altceva decat sa „suga” resursele financiare si materiale de la Buget) in cartea de munca un salariu echivalent cu MINIMUL pe economie, iar „in mana”, adica „la negru”, suficienti bani cat sa-l pastreze cu zambetul pe buze si dornic sa munceasca inclusiv sambata si duminica, daca este cazul. Care privat, de asemenea, nu se da in laturi sa declare falimentul uneia dintre firmele pe care le detine doar pentru a scapa de datoriile neplatite, sa isi deschida ulterior o alta la care sa isi mute angajatii si bunurile si sa o ia de la inceput cu datoriile. Datorii pe care, evident, le va lasa tot neplatite. In fine, care privat nu se da in laturi sa ceara preturi duble sau chiar triple de la Stat, atunci cand face afaceri cu Statul si participa la licitatii sau la cererile de oferta.

Buuuuun. Sa revenim deci la bugetari. Nimeni nu intelege de ce se tot plang, in conditiile in care toata presa vuieste ca ar avea salariile ca in privat. De ce sunt spagari, de ce nu iti zambesc atunci cand le trantesti in fata ca „ii tii pe banii tai” (voi reveni asupra acestei afirmatii… merita glosat mai mult!), de ce taraganeaza lucrurile si se inconjoara de hartii. Da, exista statistici care arata ca salariile „la Stat” sunt similare, ba chiar putin mai mari decat „in privat”. Diferenta este ca „la Stat” se platesc toate darile, toate contributiile, in vreme ce in privat se eludeaza legea ori de cate ori exista prilejul si posibilitatea. Poate ca nu peste tot, dar in marea majoritate a firmelor „de buzunar” (si care constituie „grosul” acelei entitati colective pe care o numim generic „Privat”). Desigur, in cazul multinationalelor discutia este alta. Insa si in cazul majoritatii bugetarilor discutia este alta decat varianta romantata si idealizata care este prezentata de oile cu sorici din politicul romanesc. Si intre angajatii bugetari exista privilegiati ai sortii, care ridica lunar sume la care „prostimea” nu poate nici sa viseze ca va ajunge intr-un an calendaristic. Si in sistemul bugetar exista soferi sau personal de curatenie care sunt platiti mai bine decat sunt platiti, in alte institutii, persoane cu functii de raspundere. Daca ar arata cu degetul DOAR catre ei, poate ca nu ar fi nimic de spus. Ci doar de lasat capul in jos, de rosit in obraji si de luat masuri. Insa, din pacate, declaratii precum cea a Presedintelui Romaniei care, ca de obicei, ii pune pe toti pe picior de egalitate (uitand ca domnia sa este, la randu-i, bugetar!) nu fac decat sa alimenteze, pe de o parte, resentimente (venite deopotriva din partea „privatilor”, cat si a celor care fac parte din „prostimea” bugetara) si, pe de alta parte, critici si suspiciuni in ceea ce priveste realismul si onestitatea intentiilor sale de a redresa natiunea in fruntea careia, vremelnic, se afla.

Romania nu mai poate sta mult cu 4,9 milioane de pensionari si 4,2 milioane de salariati, din care 1,2 milioane angajati la stat, traind tot din ce produc cei 3 milioane, a declarat luni presedintele Traian Basescu, relateaza Agerpres. Seful statului a facut aceste afirmatii la Rosia Montana, in judetul Alba, unde a mers pentru a se informa despre proiectul minier din zona.

Intrebat de jurnalisti daca proiectul minier de la Rosia Montana poate reprezenta o salvare pentru tara, Basescu a raspuns: „Acest proiect singur nu poate salva Romania. Romania nu e in situatia in care sa fie salvata, dar trebuie sa privim cu realism la situatia pe care o avem in capacitatea Romaniei de a face plati de pensii, de salarii, cheltuieli sociale si este clar ca nu vom putea continua la nesfarsit sa imprumutam bani ca sa platim pensiile. Si aici, nu as vrea sa speculati ca am venit la Rosia Montana sa vorbesc de pensionari, dar e o realitate a bugetului nostru. E greu, foarte greu, sa tii cu 4,2 milioane de oameni angajati, care platesc CAS, 4,9 milioane de pensionari. De asta imprumutam si anul acesta, si la anul vom imprumuta alte 3,6 miliarde, pentru ca nu creste consistent numarul de salariati”. Hotnews.ro, 29 august 2011

Mesajul presedintelui este cat se poate de simplu (lasand la o parte implicarea intr-o mega-afacere a unui Privat cu Statul): Romania se imprumuta. De ce se imprumuta? Pentru a-i plati pe pensionari, pe de o parte, si pe bugetari, pe de alta parte. Cine este de vina pentru toata situatia creata? Este simplu: VOI. Voi toti, cei care nu sunteti de acord cu Mine, cu politica pe care o promovez, cu proiectele in care ma implic indiferent daca este ok sau nu din punctul de vedere al functiei in care am fost investit de voi.

De ce am o problema cu aceste afirmatii? Nu doar din pricina argumentelor pe care deja le-am expus, ci si pentru ca, in definitiv, daca s-a ajuns in situatia in care astazi Statul Roman sa fie nevoit sa se imprumute pentru a-si putea plati OBLIGATIILE, aceasta este din pricina clasei politice care a votat legi si ordonante strambe, nu din pricina NOASTRA, stimate Domnule Presedinte. Este din pricina clasei politice care a permis, printr-un sistem legislativ stramb, ca zeci de mii de barbati sa se pensioneze la patruzeci si ceva de ani, pe motiv ca au fost militari si ca nu mai fac fata cerintelor fizice. In loc sa ii treaca la o munca de birou, sa faca „hartogaria” pe care o face nu stiu ce nepot al nu stiu cui, cei din clasa politica au inchis ochii si i-au dat drumul la pensie, desi avea doar 40, 42, 45 de ani si o putere de munca pe care a ales ulterior sa si-o demonstreze angajandu-se din nou. Este din pricina clasei politice care a dat legi si hotarari valabile doar o zi, sau cateva zile, sau cateva luni, doar pentru ca atunci trebuia sa se pensioneze nu stiu ce var, fin, frate sau cumnat de-al lor. Este din vina clasei politice care nu a fost capabil sa pastreze in tara forta de munca pe care o valorifica acum strainii. Da, pe acei salariati despre care aceeasi clasa politica spunea ca sunt neperformanti, ca nu sunt muncitori, ca trag chiulul si ca au pretentii prea mari.

Si, in ultima instanta, este si vina Dumneavoastra, domnule Presedinte. Pentru ca Dumneavoastra ati promulgat acele legi si hotarari, in loc sa le retrimiteti spre analiza si modificari fie Parlamentului, fie Guvernului, conform atributiilor care va revin, in calitate de intaiul statator al celor 1,2 milioane de bugetari ai natiunii.

Desi, daca ma gandesc mai bine, lucrurile sunt chiar mai simple. Dumneavoastra aveti dreptate cand indreptati degetul spre NOI. NOI suntem de vina, in ultima instanta. Pentru ca, fara NOI, nimic nu ar fi functionat. Fara pensionarii care au muncit o viata, nu am fi avut nimic cladit in ziua in care ne-am angajat. Fara domeniul privat, nu am fi avut nevoie de serviciile publice pe care sa le platim din banii nostri, ai tuturor. Fara salariatii bugetari nu am fi avut serviciile cu pricina, nu ar putea fi asigurata ordinea publica, sanatatea, asistenta sociala, invatamantul, cultura etc. Iar fara votul NOSTRU, al tuturor, nu am fi avut acea clasa politica care (nu va obositi sa imi semnalati cacofonia, in cazul de fata este voita si meritata) a votat legile strambe ale caror ponoase le tragem cu totii astazi.

Da, sunt dezamagit. Sunt mahnit pana peste poate. Dar nu voi pleca din tara. Ma incapatanez sa raman aici, soptindu-i tarisoarei mele precum Lapusneanu odinioara: daca tu imi transmiti ca nu ma vrei, prin toate demersurile si actiunile Politicului, eu te vreau. INCA te mai vreau. Nu am renuntat. Dar am invatat din greseli. Am invatat ca nu este ok sa fiu nevoit la infinit sa aleg, pe buletinul de vot, intre Necuratul si fiu-sau ori tatane-sau. Si am invatat ca, daca norii si negura nu sunt vesnice, nici samavolnicia, nevolnicia si nevrednicia celor cocotati in functii vor trebui la un moment dat sa faca loc competentei autentice si profesionalismului. Sper sa nu fiu niciodata atat de deznadajduit incat sa incetez sa mai sper si sa mai cred ca aceste deziderate (care acum par de-a dreptul utopice) se vor putea infaptui si aici. Pentru ca, daca o voi face, atunci ma voi declara definitiv invins si voi emigra, la randul meu, fara a ma mai uita inapoi. Si, precum trimisii Mantuitorului de altadata, imi voi scutura pana si praful de pe incaltari. Doamne, fereste-ne! Si Doamne-ajuta la mai bine!

Publicat în Bucuresti, Life, media

Publicat de: Adrian | iunie 23, 2011

Experi(m)ente culinare: melci in sos de vin

Ideea i-a apartinut socrului meu, trebuie sa recunosc. Desi imi place sa petrec timp in bucatarie si sa improvizez diverse, sa ma „joc” cu aromele, cu plantele, cu condimentele, sa experimentez, desi sunt un gurmand declarat, marturisesc faptul ca am stat departe de melci. Din prejudecata, poate. Sau poate din pricina senzatiei extrem de ciudate pe care o ai atunci cand vezi un melc trecand prin gradina, lasand in urma lui o dara cu aspect mucilaginos…

In fine, mai in gluma, mai in serios, am zis ca merita incercat experimentul. Asa ca Nentu’ m-a procopsit cu aproximativ un kilogram de melci „proaspeti”, pe care voia sa ii pregatim chiar atunci. Fiind o noutate pentru mine, m-am apucat sa cercetez… Si da-i, si lupta, si cauta pe internet retete si patanii ale diversilor, patrunzand timid intr-un taram al impatimitilor culinar, printre fanii uneia dintre cele mai ciudate tipuri de carne pe care mi-a fost dat sa o gust vreodata. Am citit zeci de retete, de modalitati de preparare, pana cand mi-am facut o idee cam ce anume m-ar tenta.

Dupa care am purces… Eiiiii, de aici insa au inceput marile surprize. Pot spune insa cu mana pe inima ca, daca mancarea in sine a iesit delicioasa, procesul tehnologic a fost de-a dreptul infiorator. Si veti vedea imediat de ce…

Pentru a putea fi buni de consumat intr-o perioada in care acestia nu hiberneaza, ei trebuiesc lasati intai, timp de cincisprezece zile, intr-un loc racoros si la intuneric, pentru a-si curata bine sistemul digestiv. Este un proces care nu trebuie neglijat… Cele cateva zeci de exemplare pe care le-am gatit au reusit sa ma surprinda din acest punct de vedere: in doar doua zile, cutia in care fusesera pusi avea un strat de peste un centimetru de… ma intelegeti… tot felul de lucruri pe care, credeti-ma pe cuvant, in nici un caz nu le-ati dori in farfurie…

Spalati periodic in acest interval, cu muuuuuuulta apa rece, si cu ochii pe calendar, sa vad cand s-a implinit termenul. Cincisprezece zile scria in multe dintre retetele pe care le-am citit, saptesprezece zile i-am lasat eu…

Marea inspiratie a fost aceea ca m-am apucat sa-i pregatesc, simtindu-ma precum Michelangelo pe cand picta Capela Sixtina, intr-o zi in care puteam petrece muuuulte ore in acest proces. Motivul? De-abia de-acum incolo avea sa inceapa adevarata provocare…

Melcii se spala din nou cu multa apa rece, pentru a scapa de un strat de mucus care pare in acele clipe de neindepartat… Apoi se adauga in apa rece sare si otet. Sfaraiturile te fac sa te simti precum legendarul Merlin cand prepara te miri ce potiune, dar continui sperand ca vei scapa in sfarsit de balele consistente, atat de consistente incat ai senzatia ca nici un buldog din lume, nici un Saint Bernard, nici chiar daca ar fi fost raciti cobza, nu ar putea elibera o cantitate care sa rivalizeze macar cu ceea ce s-au dovedit a fi capabili sa produca niste… melci. Da, niste simpli melci…

Se lasa o perioada de timp (scria o jumatate de ora dar eu, in disperare de cauza, i-am lasat o ora…), dupa care reincepe calvarul… Se iau la spalat, cu apa rece, cochilie cu cochilie, din nou si din nou, pana cand reusesti sa scapi de mucusul cu pricina… Fireste ca reactiile extreme cer masuri extreme… Asa ca am repetat experimentul cu apa, sarea si otetul… De data aceasta nu m-am mai simtit precum Merlin ci, probabil, precum vreo „Ciresica” autohtona, intrucat, in lipsa unui sfarait autentic, l-am imitat eu, pentru efectul auditiv si pentru a-mi da curaj sa merg mai departe…

In fine, ca sa o mai scurtez putin, dupa ce i-am spalat din nou si din nou in apa rece, cochilie cu cochilie, dupa ce mi s-a infundat chiuveta de vreo trei ori de la mucusul lor, dupa aproape o jumatate de sticla de solutie de desfundat turnata in scurgere pentru a-mi usura procesul tehnologic, am reusit sa ies invingator in lupta cu… mucii. Perseverenta si curajul aproape nebunesc au invins in cele din urma, astfel incat am putut trece la etapa urmatoare, care a presupus fierberea lor in cochilie, timp de o jumatate de ora, pentru a putea separa carnea de cochilie si pentru a le putea indeparta partea de măţăraie, sistemul digestiv pe care (stiu, iarasi imi vor spune cunoscatorii, am prejudecati) chiar nu l-as fi putut consuma.

Dupa fierbere, se scot foarte usor din cochilie cu ajutorul unei furculite ori al unui varf de cutit, iar partea inchisa la culoare se curata lejer. Dar la faza aceasta eu eram deja cu ficatul, fierea, cu stomacul in pioneze, asa ca a preluat socrul meu…

Odata finalizata si aceasta etapa, carnea se spala din nou si, in sfarsit, arata comestibil. Unii recomanda sa pastrati cochiliile, care se umplu din nou cu carne si umplutura, pentru a se servi ulterior in felul acesta; e mai de efect, zic ei… Dupa ce m-am luptat cu balele toata ziua, am vrut sa nu mai vad nimic care sa-mi aminteasca de vreo cochilie, asa ca le-am dus direct la tomberon…

Am stat putin sa imi mai revin, dupa care am dat iama printre verdeturi – mi-am luat niste busuioc, niste patrunjel, mult usturoi (inclusiv usturoi verde), putina ceapa verde, plus tot felul de verdeturi uscate din rastel (cele cumparate de sotia mea pentru cu totul si cu totul alte mancaruri) – aici chiar nu mai stiu ce am pus; am desfacut capac cu capac si am adaugat in diverse cantitati ce mi s-a parut ca ar putea completa paleta de arome astfel incat cerul gurii sa-mi fie bombardat ca intr-un adevarat festival gustativ.

Melcii i-am calit in unt cu putin ulei, dupa care i-am scos si am pregatit sosul; verdeturile, mirodenii la greu, un sos de curry thailandez gata preparat, vin alb, putina lamaie stoarsa, coaja de lamaie rasa foarte fin, apa… am adaugat din nou melcii… si am asteptat sa scada. Cand au fost aproape gata am mai adaugat putin busuioc proaspat, un praf de boia iute, piper…

Au iesit exceptionali! Va spun sincer, este un fel de mancare pe care, daca-l incercati si, fireste, daca nu va displac total genul acesta de carnuri (ca gust si consistenta, mi s-au parut a fi undeva intre carnea de sepie si cea de caracatita) il veti aprecia cu siguranta. Este de o finete si de un rafinament incontestabil, si pot intelege pe deplin pretul extrem de piperat pe care il are prin marile restaurante o portie de melci. Jos palaria, in mod categoric, insa eu unul va spun ca este putin probabil sa mai pregatesc asa ceva foarte curand… Si asta, dupa cum ati inteles, datorita intregului proces tehnologic… Iar de la restaurant, din acelasi motiv, nu stiu daca as avea incredere sa mananc… Nu de alta, dar nu stiu cat de mult au avut rabdarea si bunavointa sa se lupte cu inamicul numarul unu din intreaga ecuatie… Nu mai pronunt cuvantul, dar stiti voi la ce ma refer… la veriga lipsa dintre melci si Saint-Bernarzi… 😀

12 comentarii

Publicat în Bucuresti, Funny, Gastronomice, Good to know, Jurnal de tatic..., Life

Publicat de: Adrian | iunie 21, 2011

Despre sinuciderea lenta

La vremea cand m-am apucat sa studiez problematica suicidului, constatam ca, desi nu era un domeniu foarte explorat, existau totusi o serie intreaga de studii si cercetari cat se poate de serioase in domeniu. Cu toate acestea, extrem de putine lucrari amintesc despre asa-numita „sinucidere lenta”, o forma mascata atat de bine, incat victimele sale sa nici nu aiba habar de faptul ca se regasesc acolo.

La ce se refera sinuciderea lenta? Pe scurt, la toate acele comportamente si actiuni care, pe termen lung, pun in pericol viata si siguranta celui care le infaptuieste; iar aici intra o gama extrem de larga de lucruri, de la blamatul fumat sau consum excesiv de alcool si pana la autoextenuare, privarea de somn, de hrana, de apa si, de ce nu, la lipsa dorintei de a face acele lucruri despre care stii ca sunt sanatoase pentru organismul tau.

Obisnuim sa ii privim in mod ciudat pe cei care aleg sa isi puna streangul de gat, sa dea peste cap un pumn de pastile, sa isi inece amarul in alcool sau sa isi inabuse nervii in fum de tigara. Motivul? Nu este ok, din nici un punct de vedere, pentru ca finalitatea acestor lucruri o reprezinta suprimarea vietii. Cu toate acestea, avem nepermis de multa ingaduinta fata de cei care se indoapa in nestire, chiar daca si obezitatea este o boala si, din pacate, face din ce in ce mai multe victime…

Uneori ma intreb daca nu cumva o forma deosebit de ticaloasa a acestei sinucideri lente este si cea interioara, spirituala. Ea poate imbraca forme extrem de perverse si, daca la cea care tine de exterior manifestarile sunt vizibile cel putin uneori (il vezi pe individ ca fumeaza, ca se imbata regulat, ca se drogheaza, ca se priveaza de odihna sau de lucrurile care sustin viata, ca abuzeaza de alimente despre care stie ca i-ar face rau), cea interioara este cu atat mai periculoasa cu cat semnele si semnalele de alarma potentiale sunt aproape imposibil de detectat. Iar partea cea mai trista este aceea ca ea ii poate afecta deopotriva pe tineri si pe batrani, pe intelectuali si pe analfabeti, pe crestinii practicanti si pe indiferenti. O dezamagire in dragoste, un insucces scolar sau profesional, probleme financiare nerezolvate, caderea in pacat (o mare problema pentru crestinii practicanti), toate acestea ajung sa il macine pe individ in interior, asa cum rugina mananca tabla unei masini pe sub vopseaua care, la exterior, inca straluceste frumos, pana in momentul in care cineva se propteste in ea si constata dezastrul. Cel mai cumplit este insa faptul ca, de multe ori, suferinta interioara are cauze atat de adanci si de dramatice, incat cu anevoie respectivul poate gasi curajul de a vorbi cu cineva, avand convingerea nu doar ca va fi ascultat activ si empatic, ci si ca nu va fi judecat, marginalizat sau chiar exclus din biserica.

Si, pentru ca Biserica se poate confrunta la randul sau, asa cum am aratat, cu aceasta problema, manifestand o lipsa de tact mai pronuntata decat mediul laic, imi limitez, momentan, reflectia la acest spatiu social si comunitar. De multe ori, pornirile interioare autoagresive izvorasc din imensa lupta interioara a celor care, odata crestinati, nu au reusit sa ramana pe calea cea dreapta si, din diverse motive, s-au abatut de la ea. Cu siguranta, Diavolul si-a atins scopul in ceea ce-i priveste pe membrii cazuti in pacat, iar Biserica isi demonstreaza nu atat neputinta, cat stangacia in a aborda o astfel de problema insuficient cunoscuta. Pacatul este deja infaptuit, dar pacatosul incepe sa se dezmeticeasca treptat si sa realizeze gravitatea propriilor actiuni. Ce este de facut? Standardele comunitatilor de credinta sunt atat de ridicate, cel putin declarativ, iar setea de sange a „fratilor” (despre care am scris la un moment dat aici), care nu rateaza nici un prilej pentru a-ti arata ca nu te ridici la valoarea lor, ca sfintenia lor nu se compara in nici un caz cu pacatosenia ta – toate acestea reprezinta oprelisti clare in fata unei abordari deschise a problemei. Asa ca respectivul nu poate vorbi si decide sa incerce sa isi rezolve problema de unul singur, fara a realiza ca, uneori „schiopateaza” sufleteste si duhovniceste atat de tare incat de-abia se poata tara, nicidecum inainta pe propriile „picioare”. Acesta este momentul in care incep sa apara regretele, remuscarile, gandul la tot ceea ce a facut, vinovatia, sentimentul ca orice ar face tot nu va putea schimba trecutul, care ramane acolo precum o cicatrice urata ce-i va marca existenta pentru tot restul vietii… si individul incepe sa moara, incet-incet, in interiorul sau. Poate ca, macar teoretic, el cunoaste faptul ca iertarea si harul lui Dumnezeu pot acoperi ORICE insa, odata ajuns in punctul acesta, imaginea de sine ii este intr-atat de afectata incat, desi poate accepta la nivel teoretic realitatea spirituala a acestor lucruri, insa practic isi declara neputinta in a le aplica propriei sale persoane. Altfel spus, desi le considera realitati puternice pentru altii care s-au aflat poate in situatii similare INAINTE, in cazul sau le percepe ca pe niste simple VORBE. Ca pe un remediu placebo. Tot ceea ce poate vedea este propria realitate, gravitatea trecutului sau, ABATEREA, locul unde ar fi trebuit sa fie si cel in care se afla de fapt. Si oricat de mult s-ar stradui, nu reuseste sa se ierte si sa mearga mai departe. Ba, mai mult, el insusi NU VREA sa se ierte, considerand, in ultima instanta, ca nu merita acea iertare.

Aceasta este ceea ce, in opinia mea, ar echivala, in paradigma spirituala, interioara, sinuciderii lente din domeniul pur fiziologic, material. In aceeasi masura in care tutunul, alcoolul in exces, drogurile, privarea sistematica de odihna etc. duc la moartea fizica a individului (motiv pentru care se admite existenta unei sinucideri lente), neiertarea, refuzul de a merge mai departe, incapatanarea de a ramane tributari unui trecut nu tocmai onorabil – toate aceste lucruri pot duce la moarte. Si, din pacate, in cazul acesta nu vorbim doar despre o moarte interioara, desi aceasta este chiar mai grava decat cea fizica, ci pot fi asociate si cu comportamente ori actiuni nocive care sa-i satisfaca individului setea de auto-pedepsire, dorinta de a-si ispasi intr-un fel sau altul greselile trecutului, dispretul fata de propriu-i organism s.a.m.d. Iar rezultatul este, si in acest caz, sinuciderea (mai mult sau mai putin) lenta.

Si totusi… Ce poate fi facut? Sau poate fi facut ceva?

Mi-ar placea ca raspunsul sa fie unul simplu. Din pacate insa, in acest domeniu se lucreaza cu „materialul clientului”. Exista acea dependenta stricta de CE, CAT, CUM, in ce masura acesta chiar vrea ori este dispus sa se implice in propriul sau proces de vindecare. Desigur, ascultarea activa, disponibilitatea de a fi acolo, refuzul de a judeca faptele sale, oricat de odioase ar fi, dorinta de a-i fi alaturi acelei persoane care chiar are nevoie de tot ajutorul disponibil, rugaciunea, promisiunile si asigurarile pe care le gasim pe paginile Sfintelor Scripturi – toate acestea sunt extrem de utile. In opinia mea insa, solutia cea mai eficienta este… moartea. Insa, in mod categoric, nu in maniera in care este aceasta perceputa de cei aflati intr-o asemenea situatie, ci in acea perspectiva nou-testamentara despre care vorbeste Apostolul Pavel in Epistola catre Romani (cap. 6):

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.
Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.
Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.
Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
(…) Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.
Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Putem vorbi deci despre un moment in care spunem „STOP, pana aici”, un moment in care setea noastra de auto-pedepsire, de dreptate, este satisfacuta, intrucat, conform perceptiei crestine, murim fata de trecutul nostru, si inviem ca niste fapturi noi, al caror trecut a fost curatit prin HARUL lui Dumnezeu.

Nu exista nici o garantie ca TRECUTUL tau nu va mai reveni, ca nu vor mai exista tentative de reamintire, de a te demoraliza, de a te da inapoi, de a te privi din nou ciudat si de a te considera o faptura nevrednica, mizerabila. Atunci cand se intampla, aminteste-ti insa ca acea persoana A MURIT, impreuna cu Christos. Cea care traieste acum este una care a fost iertata in urma acelui eveniment, care a inviat alaturi de Christos si care traieste O VIATA NOUA alaturi de El. Prin urmare, nu mai esti singur, asa ca nu incerca sa mai gasesti rezolvari de unul singur! Harul lui Dumnezeu – asa se numeste acel element care detine incredibila capacitate de a oferi iertare, puterea de a merge mai departe si de a trai o viata noua – ei bine, harul lui Dumnezeu nu este limitat nici in timp, nici in spatiu si nici in puterea de a schimba lucrurile in bine. Prin har, Dumnezeu poate transforma un trecut rusinos, groaznic, odios, intr-o viata frumoasa, demna, care sa emane mireasma divina chiar si intr-un univers fetid.

Poate ca nu va fi mereu soare, poate ca nu vei avea mereu zambetul pe buze, poate ca nu vei dormi bine in fiecare noapte nici din acest moment inainte. Trebuie sa stii insa ca, odata ce te-ai hotarat sa-i accepti HARUL si IERTAREA (care, apropo, sunt DISPONIBILE si pentru crestinii cu „state” vechi care, din nebagare de seama ori imbatati de adierea de libertate, au „gustat” din „fructul oprit”, experimentand apoi gustul amar al infrangerii, regretelor si remuscarilor), Trecutul este TRECUT. El nu mai poate fi schimbat, intr-adevar, insa poate fi IERTAT. Daca nu mai poti face insa nimic in privinta Trecutului tau, poti face MULTE in privinta Prezentului si a Viitorului. Invata din trecut! Chiar daca este iertat, nu uita acele lucruri care te-au impins inspre cadere, si antreneaza-te, invata sa lupti cu armele disciplinelor spirituale, singurele in masura a te ajuta in acest razboi extrem de dur. Roaga-te, posteste, citeste, mergi la biserica, nu abandona! Ai nevoie sa inveti sa spui „nu”, sa iti tii instinctele si pornirile in stapanire, ai nevoie sa lupti, sa strangi din dinti, sa mergi inainte, avand in minte, pe de o parte, trecutul tau iertat si, pe de alta parte, viitorul promisiunilor lui Dumnezeu, de care vor avea parte toti cei care nu vor abandona aceasta lupta!

Curaj deci! Ridica-te, scutura-te de praf, sterge-ti lacrimile, primeste iertarea pe care, DA, El ti-o ofera DIN NOU, si mergi inainte!

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.
El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:11-14).